„Societatea nesigură", o nouă carte a profesorului clujean Andrei Marga

Prin volumul Societatea nesigură (Editura Niculescu, București, 2016, 376 pagini) Andrei Marga vrea să capteze fenomenul nesiguranței din viața societăților de azi.

 

 Convins că filosofia are de lămurit ceea ce întîlnesc oamenii în experiențele lor, el face un nou demers pentru a exprima conceptual ceea ce se trăiește astăzi. Optica pe care o construiește cunoscutul profesor este sistematică.

Cartea sa recentă se înscrie în seria încercărilor de diagnoză a societății elaborate de la Max Weber încoace, ce își datorează reperele unor personalități precum Horkheimer, Adorno, Habermas, Gilles Lipovetzki, Gianni Vattimo, Ulrich Berger, Peter Sloterdijk, Daniel Innerarity, Wolfgang Reinhardt, George Șerban, Alan Greenspan, Sarah Chayes. Diagnoze consacrate în dezbaterile internaționale, precum „societatea vidului moral", „societatea mediatică", „societatea riscului", „societatea cinică", „societatea haotică", „societatea invizibilă", „societatea turbulenței", „societatea cunoașterii", „societatea minciunii", „societatea narcisică", „societatea cleptocratică", „societatea indiferenței" sînt integrate într-o abordare nouă, propusă de autor, sub titlul de „societate nesigură". Nesiguranța nu este doar captată, ci și examinată din perspectiva ieșirii din nesiguranță.

Cartea „Societatea nesigură" este prima lucrare de amploare din cercetările autohtone despre latura mai puțin luată în seamă a realității, în care sunt prezente accidentul, răul, suferința, catastrofa, ca antipozi ai regularității, binelui, vindecării, succesului, asupra cărora s-a concentrat cultura europeană.

Noua carte a lui Andrei Marga propune o temă profundă, o analiză de stări de lucruri și o construcție conceptuală. Este o scriere originală, ce se înscrie în filosofia competitivă din zilele noastre.

Redăm mai jos fragmente din introducerea volumului:

„Nesiguranța nu este ceva nou sub soare. În fapt, Cristofor Columb nu era deloc sigur că mergînd continuu spre Vest va ajunge în India, dar a perseverat. Zborul spre Lună nu era o reușită sigură, fiind o premieră în istorie. Cineva s-a anunțat deja dispus să facă zborul aflat în pregătire pe planeta Marte, asumînd evident nesiguranța inerentă.

Nesiguranța este totdeauna inclusă în aventura în care anumiți oameni se lansează. Curajul, eroismul se manifestă în asemenea situații. Astăzi, însă, nu se trăiește doar astfel de nesiguranță, a aventurii, ci și o nesiguranță a vieții de fiecare zi, cînd nici măcar nu se încearcă vreo aventură, ci rămînerea în obișnuit.

Nu odată oamenii și-au pierdut siguranțele existente. În definitiv, siguranța exprimată de Leibniz, că trăim în cea mai bună dintre lumile posibile, a fost ruinată de cutremurul de la Lisabona (1755). Siguranța iluminiștilor, că oamenii procedează fundamental rațional, a fost infirmată de primul război mondial. Siguranța că economia de piață va fi cadrul economic fără cusururi au risipit-o crizele din 1929 și 2008. Siguranța că democrațiile pacifică societățile a fost pusă la îndoială de alunecarea democrațiilor în dictatură, în perioada interbelică, și, mai nou, de alunecarea în formalism. Siguranța că oamenii iau ca limită a luptelor lor viața altor oameni și nu devin bestii a infirmat-o Auschwitz-ul. Siguranța lui Adam Smith că, odată libere, popoarele vor lua decizii înțelepte au contrazis-o tranzițiile eșuate ale erei postbelice. Siguranța că lumea se îndreaptă, după 1989, spre societăți ale libertăților cetățenești și ale democrației se circumstanțiază zi de zi.

În volumul de față explorăm nesiguranța înăuntrul unei diagnoze dată societății. Ea este termenul sub care am reunit reunit analize și reflecții din ultimii ani, pe care le organizăm astfel la un nivel conceptual mai ridicat, corespunzător filosofiei.

Desigur, filosofia nu-și satisface menirea rămânând la diagnoze. De altminteri, nesiguranța nu se poate înțelege decît din perspectiva dobîndirii siguranței. De aceea, vom schița, începînd cu textul diagnozei, calea ieșirii din nesigurață, chiar dacă aceasta din urmă nu este tema principală aici...
Nesiguranța înseamnă incertitudine cu privire la ceea ce urmează necunoașterii, eventualităților necontrolabile, insuficienței mijloacelor de a atinge scopuri și amenințărilor ce se întrevăd și mai ales la persistența legăturilor de altădată dintre premise, condiții, pe de o parte, și rezultate, pe de altă. Nu este, am putea spune, nesiguranță, cît preocupare, cînd încă nu știm ceea ce se poate petrece. Dar este nesiguranță cînd conexiunile altădată verificate nu se mai confirmă. Nu sîntem siguri că mergînd la serviciu și executînd obligațiile obținem ceea ce ne trebuie pentru a trăi, că tipărind cărți cineva le folosește, că luînd medicamentele cunoscute totul este în ordine. Ca să nu dăm exemple mai ample, de genul investim în educație și iese ceva haotic, achiziționăm tehnologii performante, dar economia nu progresează, asigurăm libertate de inițiativă și produsul intern crește prea puțin. În orice caz, nesiguranța poate proveni din direcțiile menționate -necunoașterea, incontrolabilitatea eventualităților, insuficiența mijloacelor, emergența amenințărilor, care se combină adesea, dar este maximă cînd ceea ce constituia o cale verificată nu se mai confirmă.

Dacă este să localizăm sursele de nesiguranță atunci ne putem gîndi, desigur, mai întîi la raportul dintre posibilitățile noastre, ca persoane sau grupuri, și realitatea din jurul nostru. Vindecarea maladiei depinde uneori mai mult de tratamentul medicamentos decît de organism, accesul la o poziție profesională mai curînd de decizia unei comisii decît de pregătirea noastră, câștigarea unor alegeri de context mai mult decît de valoarea programului. Nesiguranța ni se pare mai mare cînd acest raport este covîrșitor în favoarea mediului înconjurător.

Ne mai putem gîndi atunci cînd vrem să localizăm sursele de nesiguranță la natură în înțeles larg, la univers. Înăuntrul acestuia oricînd un cutremur devastator, o încălzire globală plină de efecte nefaste, o cădere distrugătoare a unui meteorit, o ciocnire cu alte corpuri sînt evenimente posibile. Ele sînt atît de probabile încît nici nu merită să ne gîndim la ele. Am paraliza voința noastră dacă am face-o. Nici chiar probabilitatea ridicată ca pe o șosea cineva să ne lovească din neglijență sau revoltă față de reguli sau răzbunare nu ne împiedică să circulăm. Totalitatea accidentelor posibile în viața de zi cu zi ne-ar împiedica să mai trăim și să luăm decizii dacă ne-am gîndi la ea.

Pentru viața noastră ca oameni contează mult mai mult nesiguranța ce-și are sursele în societate. Se confirmă, de altfel, o convingere apărută pe solul creativei societăți moderne - aceea că ceea ce se petrece în societate contează pentru configurarea existenței oamenilor mai mult decît restul și că tabloul lumii este condiționat social sub varii aspecte. Trăim neîndoielnic nesiguranțe datorate, firește, naturii, dar acestea rămîn, cel puțin sub aspectul intensității trăirii lor, în funcție de capacitatea de integrare a societății în care trăim.

Risipirea, contrazicerea sau infirmarea siguranțelor nu înseamnă automat nesiguranțe. Între siguranță trăită și trăirea nesiguranței se pot interpune multe, dar erodarea siguranțelor pregătește nesiguranța. Astăzi, în orice caz - aceasta este teza centrală din cartea de față - sîntem într-o societate în care s-au adunat nesiguranțe de diferite naturi, inclusiv nesiguranțe datorate enormei dezvoltări a cunoașterii și incomparabilului progres tehnologic, democratizărilor ce au avut loc și comunicațiilor. Aparent paradoxal, cea mai extinsă cunoaștere și cel mai amplu progres tehnologic, democratizările cele mai răspîndite și comunicațiile cele mai rapide se însoțesc, cel puțin deocamdată, cu sporirea nesiguranței. Vechi și noi nesiguranțe se reunesc acum în corpul „societății nesigure" - care este diagnoza mea a societății modernității târzii în care se trăiește acum.

Au existat dintotdeauna nesiguranțe ale vieții oamenilor. Ele au fost mai răspîndite altădată, fiind mai redusă cunoașterea și capacitatea de acțiune. Ceea ce este, totuși, nou astăzi nu este poate trecerea în față a nesiguranței. De pildă, la mușcătura prin surprindere a unui câine turbat avem leac, la o traversare a unei păduri cu mașina în zone controlate de răufăcători avem poliția la telefon, dacă ne aventurăm în savana putem recurge la diferite forme de apărare, inclusiv cu arme. Nou este faptul că nesiguranța a urcat peste celelalte realități. Bunăoară, odinioară nesiguranța era ținută în subsidiar de forța mijloacelor noastre de acțiune, atîtea cîte erau. Acum nesiguranța devine vârful realității, iar restul este cel ținut în subsidiar. De exemplu, dacă să-și spună sau nu părerea cu privire la justiția ce se face în societate mulți ezită din nesiguranța a ceea ce poate surveni și preferă să se plieze la opinia comună, spre a nu risca, rezervîndu-și pentru confidențe deplina neîncredere în ceea ce este.

Această amplificare a nesiguranței și repoziționarea acesteia ține de o schimbare a societății. Societatea închisă a socialismului răsăritean și scindarea lumii în blocuri ideologice și militare opuse s-a prăbușit odată cu emergența aspirației la o societate deschisă. Devreme, însă aceasta a trecut sub controlul unei alte ideologii - neoliberalismul - care a lărgit libertățile și oportunitățile în toate direcțiile, dar a decepționat speranțele: în locul unei economii a competiției a venit forța covîrșitoare a marilor companii; în locul construcției democratice a venit democrația condiționată a unui tehnocratism descărnat; în locul culturii cetățeanului a venit străduința de performanțe vandabile; în locul celor mai calificați la decizii au venit grupurile dirijate din cercuri oculte; în locul alianțelor pentru o lume mai bună a intervenit lupta pentru sfere de influență. Nu numai că speranțele au trebuit să se refugieze în conștiințe, în fața ecrasantei puteri a faptului împlinit, dar nesinguranța, ca atmosferă, sentiment, convingere, realitate de neocolit, s-a ridicat peste toate.
Ridicarea la un nivel nou a nesiguranței are multe cauze corelate în societățile de astăzi. Politica de scurtă respirație a înlocuit viziunea. Liderii sînt înlocuiți de manageri și șefi. Procedurile au substituit dreptul, drepturile pozitive au strivit demnitatea umană, legalitatea legitimitatea.

Familia este supusă atacurilor și abia mai rezistă în forma tradițională. Munca se fărîmițează și delocalizează. Rațiunea științifică este contextualizată și de fapt dizolvată în rețete pentru terapii. Evaluarea creației nu mai are de a face cu contribuții originale, ci cu rețete punctuale. Democrația parlamentară este înlocuită cu democrația forțelor difuze (mitinguri, adunări ale „străzii"). Tradiția este abandonată în favoarea tradiționalității. Continuitatea culturală este supusă cezurii.
Avem astăzi în societățile răsăritene un indicator empiric izbitor și grav al nesiguranței din societatea însăși: emigrația masivă, în primul rând a tinerilor, în căutarea, desigur, a unor studii mai bune și a unui job mai bine plătit. Dar ne înșelăm dacă credem că doar acestea contează printre motivele emigrării, căci se emigrează în mai mare măsură datorită neîncrederii în instituții. Mulți oameni sînt preocupați să-și stabilizeze viața într-o formă ferită de nesiguranță și iau calea emigrației. În fapt, instituțiile generează aici nesiguranță. Acestea nu au reușit să satisfacă speranțele puse în 1989. Oamenii o duc incomparabil mai bine decît sub socialismul răsăritean, fiind din capul locului liberi, dar binele propriu-zis este încă departe.

Acest indicator nu este numai în societățile menționate. S-a pus în mișcare o nouă migrație a popoarelor, dinspre Est spre Vest și Sud spre Nord, dar și dinspre Europa și America spre Australia. Globalizarea, sărăcia, conflictele armate, perspectivele nesigure au dislocat comunități întregi, care caută un liman al vieții prim migrație. Și aceasta este indicator nu numai al unei căutări, ci și al unei lipse de siguranță din alte locuri ale lumii.

Mai putem adăuga încă un aspect observat ușor la scara la care privim acum lucrurile. Se vorbește de multe situații care nu sînt în regulă, dar intervențiile sînt mereu amînate. Bunăoară, Uniunea Europeană are nevoie de lămurirea mecanismelor ei democratice, reduse acum la democrația interguvernamentală. Dar, din rațiuni de nesiguranță, nu există curajul deciziei și nimeni nu și-o asumă, deși zi de zi se irosesc șansele revenirii.

În orice caz, nici societățile socotite cu bune rațiuni evoluate nu sînt ocolite de nesiguranțe, nu doar trăite, psihologic reperabile, ci de nesiguranțe structurale, putem spune. Hegel identifica dependența reciprocă, înăuntrul unei comunități, a stăpînului și slugii. Pe urmele lui discipolii săi au identificat dependențe structurale în societate, între cei care trag profituri și cei care produc. Mai recent, analizele dezvăluie dependențe între dominatori și dominați. Astăzi putem vorbi de dependența între cei din față și cei din urmă. Nesiguranța celor care nu țin ritmul se transmite și în față și-i cuprinde și pe unii și pe alții.

Adesea originea deciziilor în lume este obscură, încît se atribuie unei „oculte", cel mai frecvent „imperialismului" ca politică. Desigur, cineva ia la un moment dat deciziile ce duc la anumite situații, încît revine istoricilor să stabilească cu precizie originea în decizii a situațiilor. Trebuie însă adăugat că s-a intrat într-o societate în care nimeni nu mai stăpînește întreaga situație. Oricine ar fi, stăpînește cel mult parțial situațiile, chiar dacă își poate face tabloul tuturor și-și plantează observatori în toate locurile. Așa stînd lucrurile apare o suplimentară sursă de nesiguranță într-o lume aparent plată, în care centrul se lasă identificat cu greutate.

La nivel internațional sîntem contemporanii unei perceptibile lipsă de perspective elaborate. Se adoptă mai greu ca oricînd acorduri, deși perioada este fundamental de pace prelungită, în pofida crizelor regionale ce tulbură apele. Acordul recent de combatere a poluării este un semn bun, dar pînă la aplicarea lui mai este un drum care nu este nicidecum sigur.
Mai trebuie adăugat că nesiguranța poate fi luată pînă la un punct ca o trăire contextuală sau ca realitate dependentă de contextul unei țări. În realitatea vieții, un astfel de context are greutate incontestabilă. Dar nesiguranța de care vorbim aici este și în alte societăți, poate nu în chestiuni elementare ale vieții. Se trăiește și o nesiguranță a unei epoci a istoriei, care nu este atît de tranzitorie pe cît se crede, căci este ancorată în chestiuni nerezolvate ale societăților. Ea vine din cauze ce țin de societate, dar și din cauze delimitabile mai exact, ce țin de nivelul armelor, sărăcia educației, calitatea în scădere a decidenților, lipsa de viziune.

Nu avem în vedere aici nesiguranța legată de viața însăși și de fragilitatea ei în lume, pe care Blaise Pascal a exprimat-o în metafore de neuitat. În definitiv, fragilitatea nemijlocită este asumată și se bucură, totuși, în măsură semnificativă, de rezolvări. Medicina și, în general, terapiile au progresat enorm și au mărit sfera siguranțelor, chiar dacă se află continuu sub nivelul pretențiilor. Fragilitatea în spațiul metafizic este și ea trăită, dar ea capătă rezolvări în cadrul altei abordări, care este cea a sensului.

Ca individualitate, în confruntare cu nesiguranța ce-l înconjoară, fiecare om se poate replia în sine însuși. Mulți se și repliază, încît societățile de azi se confruntă cu marea problemă a pasivității civice, a apatiei politice, a indiferenței juridice. În definitiv, dincolo de parole, trăim o epocă de individualism stimulat și chiar de egoism ce trece drept victorie. Oamenii se repliază pe scară mare în ei înșiși, dar realitatea îi smulge curînd din acest refugiu și îi trimite la confruntarea cu lumea din afară. Aceasta a devenit nesigură, nu punctual, nu accidental, ci sistematic nesigură.

Dacă este să explicităm, câtuși de puțin, ceea ce se poate face, atunci este de spus că ieșirea din nesiguranță presupune: cunoaștere; tehnologii; modernizare în forma unei economii ce rămîne naturală; democrația ca formă de viață; instituții funcționale conform scopurilor; politici publice bine fasonate; politică de emergență democratică; cultură orientată pragmatic; reflexivitate continuă. Nimic nu se dă în lume, orice se obține prin eforturi conduse de distincții suficiente și clarviziune.

Plecăm inevitabil de la experiențe din România, care se află sub ochii noștri. Dar cele mai multe observații sînt valabile pe o scară mai largă. Aici ne comfruntăm, însă, cu ceva specific și alarmant. Cu toate nevoile de proiectare a viitorului nici la această oră, deci după decenii de discuții, partidele și personalitățile care decid nu au putut elabora un proiect al acestei țări. Nimeni nu răspunde și nimeni nu e luat la rost, căci chestiunea pare asemenea unei navigări nesigure, deși nu este furtună.

Ieșirea din nesiguranță nu poate fi abordată fără a angaja alte concepte. De pildă, raționalitate - ceea ce este rațional fiind sigur; argumentare - ceea ce este argumentabil în forme valide fiind mai generator de siguranțe; reflexivitate - ceea ce este trecut prin reflecție are mai mare capacitate de a susține viața.

Pe de altă parte, avem deja o serie de diagnoze ale societăților în care trăim: societate a supunerii, asimetrică, a vidului valorilor, a structurilor invizibile, a haosului, a cinismului, a mediatizării, a minciunii, a cunoașterii, a comunicațiilor, a manipulării extinse, a indiferenței, a infantilismului, a turbulenței, a narcisismului, a cleptocrației. Cum se pot corela acestea? Opinia noastră este că aceste diagnoze pot fi privite în bună parte ca epifenomene ale nesiguranței, ca și condiții și efecte în acelaiși timp ale aceste, ca încoronări, ca prmese și ca fenomene din aceeași familie. De aceea întreprindem în volumul de față încercarea de profila „societatea nesigură" și de a indica raportul cu nesiguranța al diagnozele deja date....

Analiza noastră intră în materia ramificată a epocii recente, apelând la cunoștințe istorice, economice, sociologice, juridice, artistice și de alte naturi, dar rămâne filosofică. Scopul nostru în cartea Societatea nesigură nu este crearea unei atmosfere de descumpănire, ci mai curînd argumentarea pentru luarea mai din profunzime a lucrurilor, împotriva tendinței curente de a le nivela sub uzata și obositoarea prejudecată după care „nu e nimic nou sub soare". (Din Introducerea la volumul Andrei Marga, Societatea nesigură, Editura Niculescu, București, 2016, 376 pagini)