Subiectiv despre "Poliţist, adjectiv"

Ultimul film din competiţia TIFF 2009, pelicula românească a lui Corneliu Porumboiu, “Poliţist, adjectiv” este un film despre o anchetă întârziată asupra unui grup de copii care fumează haşiş.

Mult aşteptat de public, după succesul repurtat în străinătate, sold-out cu două zile înainte de premieră, “Poliţist, adjectiv” a umplut joi seara sala cinematografului Victoria, la o oră înaintată din noapte. Filmul prezintă un caz poliţienesc, instrumentat de Cristi, alias Dragoş Bucur: el trebuie să identifice un dealer de haşiş care acţionează printre elevii unei şcoli.

 

Poliţistul Cristi lucrează la o secţie dintr-un oraş obscur, fără nume, nu o metropolă însă, şi îşi petrece zile întregi urmărind “nişte puşti” care ar putea să-l conducă spre o pistă de dezlegare a cazului. Zilele trec şi trec în urmăriri nefructificate printr-un rezultat concret, iar tânărul poliţist este măcinat de o dilemă morală: dacă e indicat să organizeze un flagrant pentru prinderea unui copil care a comis un delict minor - fumatul unui joint - sau să îşi înfrunte superiorii şi să-şi urmeze instinctul către identificarea “peştilor mari” din afacerile cu droguri.

 

Cu toate că rezumatul pare acela al unui film de acţiune, “Poliţist, adjectiv” e un film static, fără tensiune şi fără punct culminant. Deliciul lui sunt cele două dialoguri mai elaborate: scena în care soţia lui Cristi, probabil profesoară, face ad-hoc un comentariu literar pe textul unei melodii de Mirabela Dauer, despre iubire şi eternitatea acestui sentiment. “Profunzimea” momentului e studiată, iar acţiunea (sau in-acţiunea...) plasată într-o bucătărie, între două înghiţituri de mâncare, penibilizează discuţia şi accentuează absurdul. E un moment bine realizat, iar Bucur are un joc de cuplu la fel de veridic precum în Boogie-ul lui Radu Munteanu.

 

Cea de-a doua scenă, cea mai lungă şi “mai vorbită”, e lecţia de conştiinţă pe care Cristi o primeşte de la comandantul său, rol adjudecat de Vlad Ivanov. Din nou într-o notă de absurd, într-o mare de truisme, personajele par să converseze despre morală, conştiinţă, stat şi lege. Concepte pe care, de fapt, fiecare le înţelege în manieră proprie. învins într-o bătălie a limbajului şi de un sistem care te face mic, Cristi este de acord să organizeze flagrantul.

 

Cu toate că Porumboiu, prezent la vizionare, a recunoscut că este adeptul cadrelor lungi care să imite pe cât posibil cinematografic, timpul real, Poliţist, adjectiv poate părea pentru spectatorii neavizaţi (între care mă includ şi eu) un scurt-metraj lungit.

 

Episoadele de aşteptare, de filaj, în ciuda intenţiei vădite de a induce senzaţia de rutinare a muncii de anchetator, sunt anoste şi te fac să te uiţi la ceas. în comparaţie cu “A fost sau n-a fost”- şi el un film static, dar care pare să fi fost atins de “momentul de graţie” şi te fascinează- Poliţist, adjectiv rămâne fratele mai mic.