Pr. Daniel AVRAM
Fără a avea pretenţia unei profunde analize politice, se poate totuşi observa că, pe fondul unei continue deteriorări a imaginii clasei politice româneşti, s-a dezvoltat un curent tot mai răspândit în rândul alegătorilor, conform căruia toţi politicienii români sunt corupţi (într-o măsură mai mare sau mai mică); prin urmare, chiar dacă actuala guvernare sau preşedintele vor fi înlocuiţi de reprezentanţi ai partidelor aflate în opoziţie, situaţia economică şi socială nu se va schimba cu nimic în bine, aşa că nu mai are niciun rost participarea la vot. Referitor la alegerea celor care ne vor reprezenta în Parlamentul European, cred că marea majoritate a alegătorilor este total de acord cu analiza jurnalistului Sorin Roşca-Stănescu, care într-un scurt editorial afirma că, “cu câteva excepţii notabile... pot face constatarea amară că viitorii noştri parlamentari nu trec ştacheta de calitate... Partidele i-au selectat după cu totul alte criterii. Nimeni nu şi-a pus problema, atunci când a pus un nume sau altul pe listă, ce ştie să facă acel om şi dacă este cât de cât pregătit pentru misiunea de parlamentar european... Un sfert din populaţia României va vota, în spirit de turmă, semidocţi, mârlani şi piţipoance. Pentru preamărirea unor partide. Este curată deşertăciune. Din nou vom fi de râsul Europei” [Ziua, 2 iunie 2009].
Pentru că vor fi mulţi credincioşi creştini catolici care vor reflecta asupra acestei situaţii complexe, contextul alegerilor europarlamentare reprezintă un bun prilej pentru o scurtă analiză asupra învăţăturii Bisericii Catolice despre implicarea şi comportamentul catolicilor în viaţa politică.
1. Urmând îndemnul Papei Pius al XII (Alocuţiune, 20 februarie 1946), trebuie spus clar că şi datorită schimbărilor produse de revoluţiile majore ale epocii moderne (Revoluţia Franceză, Revoluţia de la 1848), “Biserica nu poate să se închidă inertă în secretul templelor sale, părăsindu-şi astfel misiunea providenţială de a forma omul întreg, şi prin aceasta de a colabora fără încetare la realizarea unui fundament solid pentru societate. Această misiune îi este esenţială”. Aceasta nu înseamnă că Magisteriul Bisericii vrea să-şi exercite o putere politică. Ceea ce doreşte însă, potrivit datoriei sale, este să instruiască şi să ilumineze conştiinţa creştinilor, mai ales a acelora care se dedică angajamentului în viaţa politică, pentru ca acţiunea lor să fie mereu în slujba promovării integrale a persoanei şi a binelui comun [cf. Notă doctrinală privind unele chestiuni referitoare la angajamentul şi comportamentul catolicilor în viaţa politică, 2004, p. 19]. Aşadar, dăruind viaţă şi libertate membrilor ei, în lumea în care trăiesc şi pentru binele întregii societăţi, Biserica îşi îndeplineşte misiunea sa, care nu este aceea de a supune toate lucrurile, ci de a insufla tuturor situaţiilor credinţa, dragostea şi adevărul.
2. în contextul raporturilor dintre Biserică şi Stat, s-a impus tot mai pregnant importanţa acordată de către Biserică drepturilor omului. “Garantarea drepturilor persoanei este o condiţie necesară pentru ca cetăţenii, individual sau în grup, să poată participa în mod activ la viaţa şi conducerea Statului” [Gaudium et spes, 73]. în alţi termeni, instaurarea unei vieţi politice realmente umană presupune dezvoltarea simţului lăuntric de dreptate, de bunătate şi de slujire a binelui comun. Insistenţa pe respectarea persoanei şi a drepturilor ei nu este o consecinţă a faptului că Biserica se află, în anumite zone, în minoritate sau că este persecutată în unele ţări. în mod profund, ea se datorează faptului că reprezintă o exigenţă interioară credinţei. Aşa cum afirmă şi declaraţia privind libertatea religioasă, Dignitatis humanae, numai persoanele şi nu ideile au drepturi. Chiar şi persoanele care se înşală în convingerile lor au drepturi. în acelaşi timp, Biserica învaţă că nu există adevărată libertate fără adevăr. Papa Ioan Paul al II-lea scria că “adevărul şi libertatea fie se ajută reciproc, fie pier împreună”.
3. Cât despre responsabilitatea pe care credincioşii catolici o au atunci când îşi exercită îndatoririle cetăţeneşti, principalul element care va determina alegerea sau respingerea unei propuneri sau a unui program politic este conştiinţa. O conştiinţă creştină bine formată nu va permite nimănui să favorizeze prin votul său punerea în practică a unei viziuni politice sau chiar a unei singure legi în care conţinutul fundamental al credinţei şi moralei să fie răsturnat de prezentarea unor propuneri alternative sau contrare acestui conţinut. Acest lucru nu înseamnă nicidecum o rătăcire pe poziţii străine a angajamentului politic sau izolarea într-o formă de confesionalism. A acţiona politic în conformitate cu propria conştiinţă este expresia prin care creştinii îşi oferă sprijinul lor coerent pentru ca prin intermediul politicii să se instaureze o ordine socială mai dreaptă şi coerentă cu demnitatea umană [cf. Notă doctrinală privind unele chestiuni referitoare la angajamentul şi comportamentul catolicilor în viaţa politică, 2004, p. 20].
Conştient de importanţa tuturor acestor aspecte, întregul episcopat catolic, reunit la Cluj-Napoca pentru sesiunea de primăvară a Conferinţei Episcopilor din România (25-27 mai 2009), s-a adresat tuturor creştinilor, care trebuie să aibă un rol activ şi esenţial în redescoperirea “sufletului creştin al Europei”: “De aceea, vă îndemnăm să participaţi la alegeri şi să acordaţi votul dumneavoastră acelor candidaţi care promovează valorile demnităţii umane, sprijină familia şi respectă viaţa; care promovează binele comun, dreptatea bazată pe adevăr şi solidaritatea cu cei lipsiţi; care promovează pacea, valorile eticii creştine şi creaţia lui Dumnezeu”. Responsabilitatea alegerii acelor persoane care să ţină seamă de valorile universale ale creştinismului şi care să reprezinte cu demnitate
îndemnul Episcopilor catolici este cât se poate de binevenit în atât de complexul peisaj politic românesc, în care unii dintre aşa-zişii politicieni de pe plaiurile mioritice şi-au construit un întreg capital politic marşând tocmai pe o declarată acceptare a tuturor valorilor creştine. însă aceiaşi politicieni se regăsesc şi în mijlocul unor mari scandaluri de corupţie, şi, la sfârşit, ajungi să te întrebi ce fel de creştinism este cel acceptat şi trăit de aceştia. Astfel, o atentă analiză a propunerilor politice şi a comportamentului clasei politice româneşti din perspectiva adevăratelor valori creştine este absolut necesară.
în concluzie, trebuie afirmat cu tărie faptul că fiecare credincios catolic este îndemnat cât se poate de clar de către Magisteriul Bisericii la a-şi exercita drepturile şi îndatoririle pământeşti, lăsându-se în toate călăuzit de spiritul evanghelic. împotriva oricărei atitudini de izolare, provocată de cele mai multe ori de lipsa unei opţiuni politice valabile şi de încredere, credinciosul catolic este îndemnat de propria sa credinţă să contribuie la bunul mers al societăţii în ansamblul ei. Toate activităţile pământeşti, însă, cele domestice, profesionale, ştiinţifice, tehnice şi politice, trebuie să se unifice cu bunurile religioase într-o unică sinteză vitală, capabilă să rânduiască totul spre gloria lui Dumnezeu.
