SUPLIMENT Şi nu ne duce pe noi în ispită...

Aici găsim şi motivul principal pentru care s-a încercat găsirea unor formulări lingvistice care să exprime mult mai bine ceea ce vrea să spună, în esenţă, această cerere. Trebuie spus că aceste soluţii lingvistice, în unele parohii, au fost promovate chiar de către preoţii parohi, în încercarea de a ieşi dintr-o capcană teologică, în perspectiva lor, de nesuportat. Îndrăznesc să afirm, cu toată convingerea, că nu este nevoie de găsirea altor formulări mai potrivite în locul cuvintelor existente, ci de aprofundarea înţelesului acestor cuvinte. Sunt convins, în acelaşi timp, că toţi aceşti "reformatori" vor arbora cu mândrie argumentul suprem: Dumnezeu nu ne duce pe noi în ispită. Chiar dacă acest argument este perfect valabil, ceea ce se impune, în primul rând, este înţelegerea sensului profund al cuvintelor cererii şi nu improvizaţii lingvistice care pot fi puse, la rândul lor, sub semnul întrebării. Cu alte cuvinte, ar trebui, înainte de toate, să înţelegem, pentru a ni-l asuma, sensul teologic al cuvintelor cu care ne adresăm în rugăciune către Dumnezeu.

În susţinerea convingerii mele, am găsit exemplară abordarea teologică şi spirituală a acestei cereri de către Papa Benedict al XVI-lea în cartea sa Isus din Nazaret [Rao, Bucureşti 2010]. Nicăieri, în paginile dedicate acestei aprofundări, Sfântul Părinte nu sugerează în vreun fel că ar fi nevoie de o altă formulare care să substituie cuvintele rugăciunii Tatăl nostru. Principala sa preocupare este de a desluşi sensul teologic al cuvintelor rugăciunii plecând de la afirmaţia Sfântului Iacob, care spune că "nimeni, când este ispitit, să nu zică: De la Dumnezeu sunt ispitit!, pentru că Dumnezeu nu este ispitit de rele, şi El însuşi nu ispiteşte pe nimeni" (1, 13). Şi, pentru a înţelege de unde vine ispita, trebuie să facem apel la un alt verset din Evanghelia după Matei: "Atunci, Isus a fost dus de Duhul în pustie, ca să fie ispitit de către diavolul" (4, 1). "Ispita vine de la diavol, dar una dintre sarcinile mesianice ale lui Isus este să reziste tentaţiilor care au îndepărtat şi ţin mereu departe omenirea de Dumnezeu. (...) El trebuie să sufere toate aceste ispitiri până la moartea pe cruce, deschizând astfel drumul către mântuire pentru noi toţi" [op. cit., p. 148].

Cartea lui Iov ne ajută, de asemenea, să obţinem noi clarificări asupra problematicii ispitirii. În cuprinsul ei se poate lesne observa că Satana îl batjocoreşte pe om pentru a-L batjocori pe Dumnezeu. Diagnosticul Satanei este următorul: omul, creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, este o făptură jalnică pentru că tot ceea ce pare bun la el este doar de faţadă, interesul lui principal nefiind altul decât propria bunăstare. Satana vrea să-şi dovedească teza punându-l la încercare pe dreptul Iov, despre care are convingerea - care se va dovedi falsă - că dacă i se va lua totul, atunci îşi va abandona şi cucernicia sa. Papa Benedict subliniază aici foarte bine următorul aspect: "Dumnezeu îi dă Satanei libertatea să-l încerce pe Iov, însă îi pune nişte limite bine definite: Dumnezeu nu-l lasă pe om să cadă, dar permite să fie pus la încercare" [op. cit., p. 149]. Avem aici, aşadar, un aspect foarte important, care ne ajută să înţelegem că nu Dumnezeu este cel care ispiteşte, ci Satana, iar această încercare, permisă de Dumnezeu, nu depăşeşte o anumită limită, fixată tot de Dumnezeu. Aceste ispitiri ale Satanei trebuie înţelese ca încercări permise de Dumnezeu pentru binele nostru spiritual, pentru maturizarea noastră. Aşa cum mustul strugurilor trebuie să fermenteze pentru a deveni un vin de calitate, tot aşa şi omul are nevoie de curăţiri, de transformări pentru a ajunge la sine însuşi şi la Dumnezeu. "Pentru a se maturiza - afirmă Papa Benedict -, pentru a găsi cu adevărat calea care duce de la o religiozitate de faţadă la o uniune profundă cu voinţa lui Dumnezeu, omul are nevoie de încercări" [op. cit., p. 149].

La lumina celor afirmate mai sus, cererea "şi nu ne duce pe noi în ispită", din rugăciunea Tatăl nostru, îşi regăseşte profunda sa semnificaţie teologică şi spirituală. Prin aceste cuvinte îi spunem, de fapt, lui Dumnezeu: "Ştiu că am nevoie de încercări, pentru ca fiinţa mea să se curăţească. Dacă Tu dispui să fiu supus la aceste încercări, dacă Tu - ca în cazul lui Iov - dai Răului puţin mână liberă, atunci gândeşte-Te, Te rog, la măsura limitată a puterilor mele. Nu mă crede atât de capabil. Nu trasa prea larg limitele în care voi fi încercat şi fii în apropiere cu mâna Ta protectoare, atunci când încercarea va deveni prea grea pentru mine" [op. cit., p. 150]. Cu alte cuvinte, Îl implorăm pe Dumnezeu să ne susţină cu harul puterii sale, mai ales în momentele de grea încercare pentru noi, Îl rugăm să nu ne dea mai mult decât putem duce, fiind încredinţaţi de cuvintele Sfântului Apostol Pavel: "Credincios este Dumnezeu, Care nu va îngădui să fiţi ispitiţi mai mult decât puteţi, ci, odată cu ispita, vă va aduce şi calea de a ieşi din ea, ca să o puteţi răbda" (1 Cor 10,13).

Pr. Daniel AVRAM