SUPLIMENT O analiză a “Cinei de Taină” a lui Leonardo da Vinci

“Unul dintre voi Mă va trăda” este, probabil, fraza cea mai teribilă care a ieşit din gura lui Isus. Toţi apostolii se întreabă: “Oare eu sunt?”. Numai adevăratul trădător rămâne baricadat în inima lui de piatră.

Aşa e interpretată viziunea Cinei de Taină a lui Leonardo da Vinci de către cercetătorii de artă.

Toţi sunt în mişcare şi fac gesturi cu mâinile; numai Isus şi Iuda sunt statici. Este evident că fraza rostită de Isus a trezit toate aceste reacţii aşa de diferite. Aceasta este noutatea lui Leonardo: el arată efectul cuvântului, nu se limitează să-l indice. Diferiţi apostoli, conform faimoasei descrieri a lui Goethe, par să spună cu gesturile: "Nu sunt eu, n-aş face asta niciodată", exprimându-se cu arătătorul ridicat, cu mâinile strânse pe piept sau ridicate. Un apostol pare că vede scena cu imaginaţia sa, imitând aceeaşi întindere a braţelor, aşa cum face Isus. Un altul s-a ridicat, sprijinindu-se cu mâinile pe masă. Pe dreapta, unul vorbeşte cu colegul său.

Cine sunt toţi aceşti apostoli? Pot fi indicaţi toţi cu numele lor? Cu certitudine absolută - împotriva recentelor tentative de a voi să se introducă Maria Magdalena în Cenacolul lui Leonardo - îi putem identifica numai pe Iuda, Petru şi Ioan. Că persoana lui Ioan poate să fie Maria Magdalena este o lectură mai mult decât fantezistă, întrucât contrazice toată iconografia creştină occidentală, care a fixat clar trăsăturile şi hainele ucenicului preaiubit al lui Isus.

Este foarte probabil ca figura care întinde braţele - şi care, după Goethe, pare să vadă deja înlăuntrul său trădarea - să fie Iacob cel Mic, "fratele" lui Isus, deoarece trăsăturile lui sunt asemănătoare cu acelea ale Învăţătorului. Cine sunt ceilalţi? În toată iconografia creştină cunoaştem numai un alt apostol cu trăsături individuale: Andrei, reprezentat mereu cu părul alb, zburlit şi lung, având şi o barbă albă. Singurul care se aseamănă cu această iconografie este al doilea apostol de la dreapta. Pentru acest motiv, primul personaj din stânga, identificat adesea cu fratele lui Petru, nu poate fi Andrei.

Ce criterii mai avem la dispoziţie pentru a-i identifica pe ceilalţi apostoli? Liturgia prezintă patru dintre ei în perechi: Simon cu Iuda Tadeul, respectiv Iacob cel Mic cu Filip. Aceste două perechi au putut fi reprezentate şi de Leonardo: poate că prima persoană din stânga - identificată în mod eronat cu Andrei - este în realitate Simon Zelotul, iar a doua ar fi atunci Iuda Tadeul (nu Iacob cel Mic, aşa cum a susţinut critica). Şi acest ultim personaj are o figură asemănătoare cu aceea a lui Hristos. Tradiţia spune că tocmai acest apostol a purtat imaginea lui Hristos la Abgar, regele din Edessa.
Cealaltă pereche, formată din Iacob cel Mic şi Filip, se află mai la dreapta, de cealaltă parte faţă de Isus, cu Filip după Iacob cel Mic. Această identificare a celor doi apostoli este propusă de majoritatea cercetătorilor. Lipsesc doi: apostolul care arată cu degetul arătător în sus şi cel după Filip care îndreaptă ambele braţe spre centru, spre Isus. Unul dintre cei doi trebuie să fie Toma, celălalt Iacob cel Mare. În general, apostolul care îndreaptă degetul spre sus este identificat cu Toma: putem fi de acord cu această soluţie. Deci ultimul rămâne Iacob cel Mare, care este alături de Andrei şi Matei. Acesta din urmă, ca evanghelist, a relatat ceea ce Leonardo a pictat: "Şi în timp ce mâncau, a zis: «Adevăr vă spun, unul dintre voi Mă va trăda». Întristaţi peste măsură, ei au început să-I spună unul după altul: «Nu cumva sunt eu, Doamne?»" (Mt 26,20-22). Pentru acest motiv, Matei a trebuit să se afle într-o poziţie importantă, în extrema dreaptă a mesei, aproape ca o semnătură a autorului relatării. El este unicul apostol care a relatat Cina de Taină şi instituirea Euharistiei de către Isus. [...]

Hristos este dăruire totală, exprimată prin cele două linii diagonale ale braţelor deschise care coboară spre masă. Toată această dăruire este încă o dată concentrată în mâna stângă, deschisă, care se dezlipeşte de faţa de masă albă şi indică o bucată de pâine pe masă. Gestul este însoţit de ochii lui Isus care privesc în aceeaşi direcţie. În schimb, mâna dreaptă parcă este cuprinsă de un cârcel care se extinde asupra fiecărui deget şi exprimă oroarea şi refuzul instinctiv al trădării lui Iuda.

Haina lui Hristos este roşie, conform tradiţiei picturale, iar mantia Lui este albastră. Aceste două culori au o semnificaţie: roşul este iubirea, albastrul este contemplaţia cerească. Astfel citim cele două gesturi ale braţelor îmbrăcate şi putem spune ceea ce urmează: iubirea este trădată, dăruirea de sine a lui Hristos duce contemplaţia cerească spre oameni.

Să interpretăm bine haina verde deschis a lui Iacob cel Mic, care îşi întinde braţele ca şi cum ar trebui să fie răstignit: putem spune, împreună cu tradiţia creştină milenară, că verdele indică speranţa, şi astfel a voit şi Leonardo să semnifice că numai în cruce există speranţă pentru omenire. Hristos este figura centrală şi este pusă în mod estetic în contact cu cerul. Infinitul se concretizează într-o persoană umană, în Isus din Nazaret. Încă un apostol este arătat în contact cu cerul infinit. L-am identificat cu Toma. Se află în spatele umărului drept al lui Iacob cel Mic, iar braţul său drept, cu degetul îndreptat în sus, intersectează braţul drept al "fratelui" Domnului. Cealaltă persoană unită în grupul de trei de către braţele lui Iacob cel Mic este Filip, cu gestul său de neuitat de dăruire a inimii; este îmbrăcat cu o tunică albastră şi o mantie de culoarea şofranului, culoarea distincţiei spirituale, conform unui teolog din secolul al XX-lea.

În faţa acestui grup de trei se află pâinea indicată de ochii şi de mâna stângă a lui Isus. Este ca şi cum Isus le-ar spune cuvântul mântuitor: "Acesta este Trupul Meu", şi nu ca şi cum ar rosti fraza teribilă: "Unul dintre voi Mă va trăda". Este ca şi cum cei trei apostoli de la stânga lui Isus ar fi înţeles ceva din misterul insondabil al autodăruirii Învăţătorului lor în pâinea euharistică. Acum înţelegem că degetul ridicat al lui Toma reprezintă aproape un ecou al cuvântului lui Isus: "Eu sunt pâinea cea vie care S-a coborât din cer" (Io 6,41). [...]

Personajul pe care l-am numit Iacob cel Mare este îmbrăcat în contemplaţie şi în speranţă, în albastru şi în verde. El îndreaptă mâinile către Isus, în timp ce chipul său şi trupul său sunt întoarse spre cei doi colegi, Andrei şi Matei. Acesta din urmă uneşte degetul mare şi arătătorul de la mâna stângă ca şi cum ar avea o ostie consacrată între degete. Cel pe care l-am identificat cu Andrei face cu mâna dreaptă gestul unuia care încearcă să se explice mai bine, care vrea să dea trup conceptului pe care-l exprimă. Din păcate, culoarea hainei lui nu s-a păstrat. Haina lui Matei este albă, cu umbre albastre; mantia lui este albă, cu nuanţe de roz: înseamnă că acest apostol este îmbrăcat cu o credinţă iubitoare şi contemplativă. Toţi trei sunt arătaţi ca în colocviu, provocat de cuvântul lui Isus care se identifică pâinii euharistice.

Să vedem partea stângă. Grupul care se află imediat la dreapta lui Isus, dar la o distanţă destul de mare de capul Lui, este compus din Iuda, Petru şi Ioan. Este clar că Petru încă mai are cuvântul trădării în ureche şi că îi cere lui Ioan să se adreseze lui Isus ca să ştie de la El cine-L va trăda; aceasta cu intenţia de a ucide imediat persoana trădătoare cu cuţitul care se află în mâna lui. Că Iuda, inserat în acest grup, formează un bloc triunghiular împotriva lui Isus, a fost deja notat din totdeauna. Bartolomeu, aproape de vârful cuţitului lui Petru, ridică mâinile, în atitudine de refuz deplin al cuvântului trădării. Aşa s-a spus, dar este adevărat? Cuţitul poate folosi şi pentru a aminti celui care priveşte că Bartolomeu va muri jupuit, martir pentru Domnul său. În schimb, este posibil ca gestul lui să fie, în realitate, un gest de rugăciune cu cele două mâini ridicate.

În ce-l priveşte pe Iuda Tadeul, el nu însoţeşte gestul lui Petru, aşa cum spun mulţi: se pare că el vrea să atingă umărul lui Petru pentru a putea vorbi cu el şi a-l face să înţeleagă că Isus, în acest moment, se dăruieşte în Euharistie. Iuda Tadeul nu are nicio expresie de oroare pe faţă, gesturile mâinilor lui sunt uşoare şi liniştite, priveşte cu atenţie în direcţia lui Isus. Acelaşi lucru îl face apostolul care deschide grupul, identificat cu Simon, îmbrăcat în culorile contemplaţiei şi ale speranţei. La care cuvânt unificator al tuturor gesturilor s-a gândit Leonardo: la vestea trădării, sau, mai degrabă, la cuvântul care instituie sacramentul Euharistiei? Aşa cum s-a spus deja, ochii lui Isus şi mâna Lui deschisă sunt îndreptate spre una dintre pâinile de pe masă. Aşadar, şi gura Lui cu cuvântul exprimat trebuie să se refere la pâine şi nu la trădător. Cu cuvântul: "Acesta este Trupul Meu", Isus a creat Biserica. Cu acest cuvânt Isus a creat unitatea Bisericii, a făcut din Biserică Trupul Său. Numai Iuda rămâne în afara acestei unităţi. De aceea, apostolii se unesc cu Isus, şi această unire se realizează tot în grupuri de câte trei. De aceea, gesturile, deşi aşa de diferite, unesc grupul şi nu creează despărţiri. [...]

Braţele lui Isus indică un alt conţinut universal: fac aluzie la judecata finală a istoriei. Braţul refuzului exprimă condamnarea, în timp ce mâna dăruirii - care indică pâinea de pe masă - vesteşte garanţia viitoarei cine în împărăţia cerească. Totul se decide aici: a fi părtaş de Trupul lui Isus sau a rămâne exclus de la acest dar, precum Iuda. Leonardo nu-L arată pe Isus în timp ce întinde o îmbucătură trădătorului, aşa cum face iconografia medievală; nu-l reprezintă pe Iuda în timp ce primeşte în manieră sacrilegă Împărtăşania din mâinile lui Isus, ci-l exclude pictându-l ca un bloc rătăcitor, incapabil să se elibereze şi să intre în comuniune cu ceilalţi comeseni. [...]

Deşi Cina de Taină a lui Leonardo s-a degradat tot mai mult, influenţa ei asupra iconografiei ulterioare a fost definitivă. După aceea, niciun pictor nu s-a putut elibera total de acest model, imitându-i cel puţin vreun detaliu. Compoziţia lui Leonardo este aşa de perfectă încât ea ne vorbeşte şi prin intermediul degradării aspectului său material. Este prima dată în toată istoria când un pictor reuşeşte să unească un grup de persoane în jurul învăţătorului lor într-o unitate care nu are conformism, ci respectă reacţii distincte şi diferenţiate.

autori: pr. Heinrich Pfeiffer, SJ,
pr. Marko Ivan Rupnik, SJ;

traducere: pr. Mihai Pătraşcu

sursa: La Civilta Cattolica
LUMEA CATHOLICA