“Adevărat a înviat!”, a fost răspunsul de-o emoţie unică al celor care, mai bine de 41 de ani, au fost nevoiţi să-şi ascundă public credinţa avută din tată-n fiu. Piatra de mormânt, pusă cu atâta înverşunare peste destinul Bisericii Greco-Catolice, era răsturnată. Lacrimi de bucurie pentru cei ieşiţi din catacombele secolului XX, priviri încruntate printre cei care beneficiau de pe urma sugrumării spirituale din 1948.
Pentru Biserica redeşteptării naţionale începea, cu un entuziasm greu de cuprins în cuvinte, drumul în libertate după “durerile marei încercări” (Cardinal Iuliu Hossu). Un drum spinos, aşa cum s-a văzut la scurt timp după euforia eliberării, pentru că libertatea, pe plan teoretic, nu este reală fără respect şi fără repararea nedreptăţilor: e doar “dictatura majorităţii” în dauna celor mai puţin numeroşi. Iar de dictatură, chiar în forma ei cu accente brutale şi cu totul de neînţeles pe tărâm interconfesional în prag de secol XXI, “foştii greco-catolici” din Ardeal, Crişana şi Maramureş au avut parte din plin.
De la calomnii, obstrucţionări de tot felul, ameninţări, violenţe fizice, dărâmări de lăcaşuri-monument, nimic n-a lipsit din arsenalul pus în mişcare de cei care doreau perpetuarea nedreptăţii strigătoare la cer petrecute în 1948. Sabia războiului, fără a se folosi acum drept “scuză” directivele venite de la Kremlin, a fost ridicată chiar de către cei care ar fi trebuit, mai ales după “lunecoasa” perioadă comunistă, să promoveze doar iubirea aproapelui. Gust amar şi indignare a stârnit printre greco-catolici ostilitatea acerbă a fostului Mitropolit ortodox al Ardealului, Antonie Plămădeală.
Dacă am căuta să retrăim atmosfera încărcată de la începutul anilor ’90, imaginea ar fi una cât se poate de şocantă: “Abia răsuceşti un buton, răsfoieşti un ziar sau o revistă, că imediat dai peste Mitropolitul Antonie. Peste tot înalt Preasfinţia Sa polemizează. Zadarnic cauţi să descoperi în articolele şi interviurile sale un cuvânt de mângâiere duhovnicească aşa cum s-ar cuveni să rezulte din preocupările unui Arhiereu.
Or, înalt Preasfinţia Sa e pornit pe luptă şi chiar dacă ai căuta cu lampa lui Diogene cuvintele: Dumnezeu, Isus Hristos, Sfânta Fecioară, Evanghelie, cruce, mântuire, iubire de oameni, dragoste frăţească sau altele asemenea, nu se găsesc. Domnia Sa, după ce întoarce în toate direcţiile tunurile lui Buccow şi se răfuieşte puţin cu «uniaţia» de la 1700, epuizându-şi argumentele, recurge foarte decis la ameninţarea cu bătaia, ticluit mascată sub «răzbunarea dacilor», aluzie la ceea ce-i aşteaptă pe «romani», adică pe studenţii în Teologie, greco-catolici, la întoarcerea de la studii din Roma” [1].
Şi, din păcate, “răzbunările dacilor” (!?) au venit prea des şi în prea multe locuri pentru a le reaminti. Şi nu o spunem doar noi - şi nu referindu-ne doar la anii ’90 -, ci au consemnat-o şi o consemnează şi astăzi instituţii sau organizaţii internaţionale cu preocupări în domeniul respectării drepturilor omului. Iar rapoartele anuale întocmite de Departamentul de Stat al Statelor Unite ale Americii privind libertatea religioasă în România confirmă că nici în prezent, după integrarea ţării noastre în NATO şi Uniunea Europeană, repunerea în drepturi a singurei Biserici suprimate de regimul comunist este o problemă departe de a fi măcar în parte rezolvată.
Şi totuşi, în această atmosferă de intoleranţă medievală, de la Timişoara, din oraşul libertăţii noastre dobândite cu sânge în Decembrie ’89, a venit vestea bună a reconcilierii şi iubirii frăţeşti: înalt Preasfinţitului Nicolae Corneanu, expunându-se riscului izolării în Sinodul B.O.R., a înţeles că e de datoria sa de creştin cu fapta, nu cu vorba, să retrocedeze foştilor proprietari Catedrala greco-catolică din Lugoj, la mai puţin de o lună de la căderea regimului ceauşist, anume la 21 ianuarie 1990, precum şi bisericile din localităţile unde s-au reînfiinţat parohiile greco-catolice.
Acelaşi vizionar Arhiereu mărturisea, în 7 mai 1996, cu prilejul instalării Preasfinţitului Alexandru Mesian ca Episcopul greco-catolic al Lugojului, spre mângâierea celor însetaţi de dreptate şi adevăr: “E adevărat şi trebuie să o mărturisim, şi eu unul o mărturisesc, că noi, ortodocşii, am acceptat ceea ce s-a făcut atunci [în 1948, n.n.]. Şi o spun nu fără sentimentul unei vinovăţii, pe care, daţi-mi voie s-o mărturisesc în modul cel mai deschis... Astăzi, când credincioşii greco-catolici îşi cer bisericile înapoi, nu li se dau pe motivul că nu-s majoritari.
Dar cum să fie după ce 41 de ani Biserica a fost scoasă în afara legii? E un principiu nedrept, căci biserica e a celor ce-au construit-o şi era în proprietatea lor în decembrie 1948, dar statul are legi nedrepte... Ca Mitropolit am slujit în Catedrala greco-catolică din Lugoj, dar i-am pomenit pe Ierarhii ce au fost închişi şi ucişi, pentru că am considerat că nu te poţi face stăpân pe ceea ce nu este al tău, şi de aceea îi socoteam întotdeauna prezenţi în biserică pe Ierarhii care au fost alungaţi din ea” [2].
Catedrala din Lugoj, prima retrocedată Bisericii Greco-Catolice, a rămas şi singura primită din gest frăţesc şi reparatoriu după raptul din 1948. Pentru celelalte catedrale au fost necesari ani lungi de procese şi amânări. Ba, mai mult, cele din Baia Mare şi Gherla îşi aşteaptă şi azi, la 20 de ani de la revenirea la lumină a Bisericii Greco-Catolice, proprietarii de drept. Asta, fără a mai lua în calcul bisericile protopopiale şi mănăstirile...
Note:
1. Silvestru Augustin Prunduş, Clemente Plaian, Biserica Română Unită ieri şi azi. Istorie şi adevăr, Edit. “Unitas”, Cluj-Napoca, 1994, pag. 70.
2. Vestitorul Unirii, nr. 6/1996.
Alexandru PINTELEI
