Avem înainte patruzeci de zile de post (sau cât vor mai fi rămas din ele atunci când veţi deschide aceste pagini), patruzeci precum acelea petrecute de Domnul în pustiu, patruzeci precum anii pribegiei poporului evreu în drumul spre Ţara făgăduită.
Nici una dintre aceste perioade nu a fost lipsită de tentaţii... şi nu va fi, cu siguranţă, nici postul nostru, căci se pare că este o regulă a vieţii spirituale aceea de a fi tentaţi pe măsura apropierii noastre de Dumnezeu.
Episoadele evanghelice privind ispitirea lui Isus sunt pline de miez, istoricitatea lor neputând fi nici confirmată, nici infirmată strict, după cum afirmă exegeţii – dar această problemă nu mă preocupă direct aici. Voi spune numai că episodul ar putea fi o construcţie narativă cu miez cristologic şi pedagogic aparţinând evangheliştilor, întreprinderea lor fiind animată de dorinţa de a sublinia opţiunea radicală a lui Isus împotriva răului încă de la începutul activităţii sale publice (de altminteri, de-a lungul acesteia, Domnul a fost mereu ispitit) şi de a oferi o pildă celor ce îl urmează în ceea ce priveşte modul în care au a se raporta la ademenirile celui rău, mereu concurente chemării lui Dumnezeu.
Prin urmare, dincolo de simbolismul episodului, dincolo de elementele sale fantastice chiar, vă invit să lecturăm fiecare la începutul postului mare aceste pasaje (Mt 4,1-11; Mc 1,12-13; Lc 4,1-13), căutând ce vor a ne spune. Căci prezenţa răului în preajma noastră şi în noi înşine, ca şi atacurile sale neobosite sunt o experienţă pe care o facem fiecare, zi de zi.
Scriptura arată că, în pustiu, Isus este dus chiar de Spiritul; din Evanghelia lui Matei ar rezulta faptul că Domnul a fost purtat acolo tocmai pentru a fi ispitit, ca şi cum proclamarea sa drept Mesia la botez de către Tatăl ar fi avut nevoie de o confirmare dată de propria sa alegere în favoarea Domnului şi adeziunea la planul său.
Aceasta înseamnă, pe de o parte, că Dumnezeu nu este străin de încercările noastre (nu înseamnă, pur şi simplu, că doreşte să fim ispitiţi dar, într-un fel sau altul, noi trebuie să ne manifestăm adeziunea faţă de El; or, fără luptă, cum ne-am întări în viaţa spirituală?) şi, pe de alta, că este mereu “acolo” ca să ne susţină (esenţial fiind să-i cerem sprijinul, cu încredere că ni-l va acorda chiar).
După cum rezultă din aceste episoade evanghelice, Isus a ţinut piept ispitirii în mod desăvârşit, făcând cu sobrietate apel la cuvântul lui Dumnezeu, armă sigură împotriva Satanei, dându-ne astfel învăţătură în ceea ce priveşte propria noastră raportare la ispită.
Un mic suport pentru lectură
Dar care sunt, de fapt, ispitele? Prima (potrivit evangheliei lucane, desfăşurată în deşert, ca pentru a reitera povestea lui Israel) priveşte puterea lui Isus de Fiu al lui Dumnezeu, Satana pretinzându-i să o folosească pentru a săvârşi o minune, transformând, mai exact, pietrele în pâini pentru a-şi potoli foamea după îndelungatul post: această tentaţie vizează dimensiunea trupească şi puterea economică; Isus însă a refuzat ideea de a face minuni pentru sine.
în loc să asculte de îndemnul diavolului care îl provoca să îşi exercite autoritatea de Fiu al lui Dumnezeu, Isus a rămas ascultător faţă de voia Tatălui, în loc să tulbure ordinea firească a lucrurilor, s-a aşezat pe poziţia de om, respectându-le natura (pietrele rămân pietre), în loc să caute să îşi potolească foamea, a amintit de foamea de altceva. Dincolo de ispita trupească, aici este vorba şi de două concepţii total diferite asupra identităţii de Fiu al lui Dumnezeu.
A doua ispită în evanghelia lucană (a treia în cea mateeană) – al cărei cadru este o înălţime, potrivit evangheliei lui Luca, fapt ce deja trimite la ideea de mărire (este o tentaţie ce se leagă de puterea politică) – priveşte obţinerea regalităţii pământene prin închinarea înaintea Satanei; refuzul lui Isus presupune dorinţa sa de a obţine numai de la Tatăl său regalitatea, şi pe calea dorită de El, aceea a suferinţei şi jertfei adică. Răspunzându-i Satanei în acest context, Isus a invocat întâia poruncă din lege, ba chiar la persoana a doua singular, ca şi cum însuşi diavolul ar fi fost chemat să îl adore pe Dumnezeu, după ce el îi pretinsese închinare lui Isus.
A treia tentaţie (la Luca, a doua la Matei), pe care evanghelia lucană – spre deosebire de cea mateeană – o plasează în preajma Ierusalimului, mai exact la templu, atinge dimensiunea religioasă; Satana l-a îndemnat pe Isus să se arunce de pe templu pentru ca, printr-o minune, să obţină admiraţia oamenilor. în fapt, textul arată că diavolul l-a adus pe Isus acolo unde acesta voia să ajungă (în cetatea sfântă) – şi acesta este unul dintre elementele fantastice despre care vorbeam – acolo unde avea să fie aclamat de mulţimi mai târziu, de Florii.
Cu toate acestea, Isus a refuzat şi de această dată să dea ascultare diavolului, deoarece mobilul tentaţiei sale era acela de a-l face să obţină printr-un gest extraordinar, spectaculos, admiraţia oamenilor, aliniindu-se adică unui mesianism triumfător şi eficient; or, calea sa era alta şi călăuzită de Tatăl. Această ispită trimite mai departe la ideea posibilităţii ca Isus să scape de moarte, tocmai răsturnând planul lui Dumnezeu; dar Isus nu “a profitat” de calitatea sa de Fiu al lui Dumnezeu şi a ales să respecte voia Tatălui. Avem, fără doar şi poate, în acest episod o proiecţie a experienţei pascale a discipolilor. De altminteri, diavolul, învins aici, avea să revină în momentul patimilor (v. Lc 22,3.53); tocmai pentru a sublinia că lupta finală a lui Isus cu Satana avea să se ducă la Ierusalim inversează evanghelistul Luca ordinea ultimelor două ispite în raport cu Matei şi o localizează pe a treia la templu.
O posibilă pistă pentru reflecţie
Consider că în propriile noastre tentaţii în perioada postului se oglindeşte ceva din ispitele lui Isus. Dumnezeu, prin Biserică, ne invită la un timp de asceză; este un alt fel de “a ne împinge în pustiu” în chiar vacarmul vieţii. Eu cred că depinde în mod fundamental de noi să răspundem cu toată inima chemării sale şi, profitând de acest timp, să-l folosim pentru o adevărată (re)întâlnire cu Dumnezeu, prin rugăciune, frecventarea sacramentelor, renunţări, fapte bune, post alimentar, abstinenţă în alte domenii, învingând posibilele ispite.
Ca pentru Isus, dimensiunea sensibilă este, cred, şi în ceea ce ne priveşte, prima ţintă a celui rău, cea mai facilă posibilitate de a ne “înhăţa” (şi, de altfel, un prim pas spre o înrobire tot mai profundă). Toate pornirile noastre trupeşti – fireşti, desigur – pot deveni pentru Satana tot atâtea căi de atac. Ne place să mâncăm bine ori să bem... nu poate fi nimic rău în aceasta, ne-am putea spune, dacă alegem numai produse de post şi dat fiind faptul că în alcool nu este strop de carne.
Mergând mai departe însă, sunt atâtea alte impulsuri primare pe care le-am putea ţine în frâu în perioada postului – de la dorinţa de a ne delecta auzul cu muzica favorită şi până la violenţa faţă de aproapele, de la preocuparea excesivă pentru propriul trup şi până la satisfacerea tuturor dorinţelor sexuale, de la dorinţa de a poseda cu orice preţ un lucru şi până la incapacitatea de a împărţi din ceea ce avem celor care duc lipsă etc. – şi aceasta nu pentru a ne tortura, ci, pur şi simplu, pentru a acorda prioritate spiritului. Eu cred că fiecare poate cântări valoarea propriului post trupesc (nu strict alimentar), poate, în funcţie de intenţia care îl animă şi cât de mult ne costă renunţarea la cutare sau cutare lucru.
Am putea înclina să spunem că tentaţia politică, ispitirea privind mărirea umană nu ne priveşte pe noi, oamenii de rând, ci numai pe cei de la putere. Dar, oare, de câte ori, numai pentru că avem o poziţie oarecare la locul de muncă (de la portar până la dascăl, de la poliţist până la medic, de la conductor la funcţionar etc.), nu suntem tentaţi ca în micul nostru domeniu să ne transformăm în tirani... îi acuzăm pe cei mari, dar reproducem la scară mică atitudinile care ne deranjează la ei. La fel, oare câţi dintre noi, din sete de putere, nu suntem gata a-i călca în picioare pe ceilalţi (în familie, în grupul de prieteni, la slujbă, în comunitate etc.). în fapt, ispitele trupeşti sunt mai puţin periculoase decât acelea care implică orgoliul.
în fine, ispitirea religioasă ni s-ar putea părea iarăşi străină. Suntem creştini buni: mergem duminică de duminică la biserică şi ţinem postul fără greş; ba ne şi rostim cu regularitatea rugăciunile, facem novene etc., oricum “nu suntem ca alţii”... Celui rău nu-i este însă cu neputinţă să întrebuinţeze până şi cele mai bune practici drept mreje. Tentaţia în astfel de cazuri, nu mai puţin reală, deşi foarte subtilă, ar putea fi aceea a autosuficienţei (şi aceasta este mai mult decât orgoliul): nu avem nevoie de Dumnezeu, ne descurcăm (a se citi ne mântuim) singuri.
în chip de concluzii
Ce este de făcut în astfel de tentaţii? Nu am reţete şi nici nu cred că avem nevoie de altceva decât de învăţămintele pe care le putem desprinde din pasajele evanghelice citate mai sus.
Cred că ne putem, în primul rând, simţi îndemnaţi să ne întoarcem la Scriptură. Creştini fiind, nu numai că avem dreptul să citim Biblia (odinioară, acesta era un privilegiu al preoţilor şi teologilor), dar aş spune că avem şi obligaţia aceasta (ba să o şi medităm!). Dacă iubim pe cineva, nu-i vom lectura, oare, scrisorile? Cum putem, atunci, rămâne indiferenţi faţă de cuvintele ce ni le adresează Dumnezeu? Am văzut doar că arma lui Isus în lupta cu Satana a fost tocmai Cuvântul lui Dumnezeu (nu propria-i inteligenţă şi elocinţă, nu lupta corp la corp” sau vreo practică religioasă a timpului). Aceasta poate fi şi pentru noi, pentru că Biblia este vie şi lucrează în inima şi în mintea noastră de îndată ce-i dăm prilejul. Cuvântul lui Dumnezeu este hrana creştinului, iar aceasta nu numai în post. De acolo vom putea învăţa deopotrivă cui avem a ne închina şi de ce, respectiv pe cine trebuie să slujim şi cum.
La aceasta ajută şi educarea conştiinţei, eventual cu ajutorul unui duhovnic, dar şi prin lectură spiritual-teologică şi stând, pur şi simplu, faţă în faţă cu Dumnezeu. Nu cred că ataşamentul excesiv faţă de prevederi şi practici este calea credinţei (ori – în această perioadă – a postului). Acestea au şi ele rolul lor, dar – absolutizate – riscă să ne înrobească. Or, Isus a venit să ne facă din nou fii ai lui Dumnezeu, eliberându-ne din sclavia legii.
A căuta să împlinim voinţa lui Dumnezeu în cenuşiul vieţii cotidiene este, cu certitudine, mult mai greu decât a ne supune orbeşte unor porunci şi rânduieli, dar la aceasta ne cheamă Domnul. Aceasta pentru că viaţa creştină este, în primul rând, o întâlnire, abia apoi adeziunea la nişte dogme, nişte norme morale, un rit, anumite prescripţii etc. Dacă preocuparea noastră va fi aceea de a întoarce irevocabil spatele răului, asemeni lui Isus cel ispitit, optând radical pentru Dumnezeu, postul nostru şi, în genere, conduita noastră creştină vor fi drepte, chiar dacă nu lipsite de tentaţii.
Bibliografie: 1. Max-Alain Chevalier, Souffle de Dieu. Le Saint Esprit dans le Nouveau Testament, Beauchesne, Paris, 1978. 2. Augustin George, Pour lire l’évangile selon saint Luc, Cahiers évangile 5/ octobre 1973. 3. Alain Marchadour, Le choix de Jésus (les tentations au désert), Cahiers évangile 50. Jésus. Treize textes du Nouveau Testament/ décembre 1984, p. 14-17. 4. Bargil Pixner, Con Gesů a Gerusalemme. I suoi primi e ultimi giorni in Giudea, Corazin, Rosh Pina, 2005. 5. Claude Tassin, L’évangile de Matthieu. Commentaire pastoral, Paris-Outremont, Centurion-Novalis, 1991.
Simona Ştefana ZETEA
