„Dama de companie", o coproducţie Suedia-Irlanda-Norvegia-Finlanda, din 2012, pleacă de la o întâmplare reală: anihilarea unei reţele de prostituţie cu clienţi sus-puşi, în Stockholm-ul anilor ‘70 ai secolului trecut. Regizorul Mikael Marcimain a vrut să facă şi un film „politic", în care se vorbeşte despre corupţie la nivel înalt, tentative de muşamalizare a „cazului" sau bătăi de intimidare a anchetatorilor, dar şi un film „pesonalizat". Accentul cade, în acest dublu registru al poveştii filmului, pe Iris, o adolescentă cu probleme comportamentale, dusă de mama sa într-un centru de plasament. În desele sale evadări din cămin, Iris şi prietena ei, Sonja, intră în reţeaua controlată de Dagmar Glans, un fel de matroană modernă, care trăieşte în lux şi opulenţă, servindu-şi clienţii VIP - demnitari de stat - cu discreţie şi mână forte. Cele două fete vor intra în această lume fără griji financiare cu naivitate, apoi din inerţie, dar când vor vrea să renunţe va fi deja prea târziu. „Nu fac acte de caritate", le spune „prietena" lor, Dagmar, pe un ton sec. Încăpăţânarea unui tânăr inspector de poliţie şi puseele de „independenţă" ale şefului său vor rezolva cazul, trimiţând-o pe matroană la tribunal. Însă asta nu va rezolva mare lucru, căci tentaculele intereselor sunt prea lungi. Iar Iris, trimisă la un centru de plasament strict, nu se va mai simţi niciodată în siguranţă. Filmul lui Marcimain e excelent construit, cu un montaj şi o manieră de filmare pline de nerv, în ciuda unui scenariu cam stufos şi niţel „tezist" la final. Atmosfera anilor ‘70 e redată perfect, fără nici o greşeală, iar interpretarea actorilor e impecabilă, în special a Pernillei August, în rolul lui Iris. „Dama de companie" e un film care, dacă ai răbdare până la sfârşit, te impresionează.
Un alt film al competiţiei TIFF din acest an a fost „Deflorarea Evei van End" (Olanda, 2012), o comedie care m-a dus cu gândul la o glumă a psihologilor: „Toate familiile sunt disfuncţionale". Eva este o adolescentă grăsuţă, cu ochelari şi aparent fără personalitate, ironizată de colegi şi ignorată de familia sa, în care fiecare membru pare să aibă probleme. Mama e copleşită de muncă şi lipsită de satisfacţii conjugale, tatăl e „moale" şi nu ştie să comunice cu soţia sa, fiul cel mare e obsedat de economisirea energiei şi de acneea de pe faţă, iar cel mic fumează „iarbă" şi visează să fie un macho. Când în casa lor apare Veit, un elev german venit în „schimb şcolar", echilibrul precar al familiei van End se duce de râpă. „Perfecţiunea" plină de grijă pentru nevoile celorlalţi a micului neamţ o fac pe mamă să devină practicantă de meditaţie orientală, pe tată să trimită economiile familiei unui african „în nevoie", pe fiul cel mare să-şi descopere pulsiuni homosexuale, iar pe cel mic să o ia razna. Comicul acestor situaţii în fond atroce sunt însă dublate de mici detalii ale scenariului şi regiei care fac din film mai mult decât o comedie parodică - aproape o dramă. Deflorarea de care e vorba în titlu se consumă de fapt cvasi-somnolent-accidental într-o noapte în care mama va da foc casei, tatăl o va lua cu camionul spre Africa, fiul cel mare îşi va tăia furunculii cu foarfeca, iar cel mic va fi bătut măr de fratele fostei iubite. Aglomerarea asta de întâmplări trăsnite nu exclude însă din mintea spectatorului trista gratuitate a partidei de sex, şi aceasta ratată, ca toată mica viaţă a Evei, care intră de-acum în maturitate. Marele merit al regizorului Michiel ten Horn este că a ştiut să dozeze perfect intriga peliculei, în aşa fel încât spectatorii să râdă în hohote, dar să simtă şi o umbră de compasiune pentru o familie care, la rigoare, ar putea semăna cu a lor: normal de disfuncţională.
„Dama de companie" mai rulează miercuri, de la ora 12:30, la Cinema Victoria şi duminică, de la ora 15:00, la Cinema Florin Piersic, iar „Deflorarea Evei van End", marţi, de la ora 15:00, la Cinema Victoria şi duminică, de la ora 17:00, la Cinema City.
Gabriel Popovici
