“TIFF nu are o elită care să îl monopolizeze”

ZIUA de CLUJ: Suntesi unul din cei mai experimentasi critici de film din România, suntesi decanul de vârstă al Festivalului Internasional de Film Transilvania. Cum vedesi, din această postură, cea de-a saptea edisie a TIFF?

Tudor Caranfil: TIFF-ul e, din fericire, în dezvoltare, iar asta ne linisteste, înseamnă că lucrurile merg bine. Surprinzător este că TIFF-ul, care a pornit atât de frumos, care a prins avânt, nu si-a pierdut încă tonusul. Anul trecut, am intitulat un articol de-al meu “TIFF-ul, un festival care a înnebunit Clujul”. E, într-adevăr, o plăcere să participi la acest festival. De asta mă si contrazic adesea cu Magda Mihăilescu si cu alsi colegi, care îmi spun “Da, dar există si Anonimul”. “Anonimul” este, după părerea mea, un fals festival de film, care se petrece între câsiva oameni, ca în familie. La TIFF îmi place tocmai faptul că nu există în jurul festivalului o elită care să îl monopolizeze. E destul să iesi din sala cinematografului în stradă si vezi tineri care discută însuflesit despre filme, despre program, despre ce e de văzut.

 

Câte filme vedesi pe zi? V-a plăcut vreun film în mod special?

Nu văd foarte multe. Două-trei, nu mai multe. Dar mie îmi ajunge când vin acasă si îmi fac articolul si fisele. Mi-a plăcut foarte mult, de fapt nu mi-a plăcut, m-a înnebunit scurtmetrajul din deschiderea festivalului, “Fatza galbenă care râde”. Era o idee care îi stătea oricui la îndemână. E ca Oul lui Columb, cum de n-a văzut-o nimeni?

 

Cum vedesi dumneavoastră acest nou val al cinematografiei românesti? De unde a venit acest spirit extraordinar?

Talentele cinematografiei românesti au fost împiedicate să se manifeste si înainte de 1989, si după. Dacă fiul meu, Nae Caranfil, a fost plecat în Belgia în 1989, a făcut-o în primul rând pentru că avea o mulsime de proiecte pe care nu si le putea realiza, fiind împiedicat să o facă. După ce a revenit, după ‘89, studiourile se aflau în mâna câtorva personaje care îsi spuneau că sunt marii autori ai cinematografiei române si care nu voiau să cedeze locul decât tinerilor submediocri. Voiau să fie siguri că nu li se va întâmpla nimic pentru că o concurensă pentru ei era fatală. Din această cauză a urmat si o tăcere cumplită si a cinematografiei, deoarece cei care o aveau în mână nu erau în stare să o folosească. Era o cinematografie provincială, gâtuită, ceea ce am avut noi până în 2000.

A trebuit să se schimbe legea cinematografiei, concursurile a trebuit să devină chiar competitive, si nu o formulă de a promova “dinozaurii”. Un “dinozaur” vă spune asta (râde). A trebuit să se întâmple toate aceste lucruri pentru ca tinerii să se poată manifesta. Iar când au făcut-o n-au mai putut fi oprisi, nici înăuntru, nici în afară. Pentru că filmul românesc, de la “Balansa” lui Pintilie încoace, n-a fost prezent în nici o competisie la Cannes. Nici “Balansa”, care a fost acceptată la Cannes în selecsia oficială, n-a participat la competisie.

Directorul general al Festivalului de la Cannes i-a interzis asta lui Pintilie. Apoi au venit ceilalsi, Cristi Puiu, Corneliu Porumboiu si Cristi Mungiu. “Moartea domnului Lăzărescu”, al lui Cristi Puiu, domina selecsia Cannes-ului, dar nu era în concurs, si a luat premiul cel mare la secsiunea la care era înscris, “Un certain regard”. Al doilea film, “A fost sau n-a fost”, al lui Porumboiu, s-ar fi pozisionat si el undeva în top dacă ar fi fost în concurs. Dar, din nou, producsia românească a fost marginalizată la “Quinzaine des realisateurs”.

Dar si de acolo si-a adjudecat premiul cel mare. A trebuit să vină acesti doi “trăgători la  poartă”, Puiu si Porumboiu, pentru ca, în cele din urmă, cu două zile înainte de deschiderea festivalului, conducerea să accepte în competisie filmul lui Cristian Mungiu. El fusese anunsat în “Un certain regard” până în ultimul moment. Cu două zile înainte a fost o conjunctură care i-a pus pe organizatori în fasa unui gol. Aveau nevoie de un film si au ales “4 luni, 3 săptămâni si 2 zile”, care a spulberat tot.

Asa se face că, într-un fel, Cristi Mungiu a beneficiat de loviturile la poartă trase de ceilalsi doi cineasti din generasia lui. Este interesantă istoria acestui nou val, în sensul că nu este un val compact, nu tosi bat acelasi tip de filme. Cei trei cineasti sunt neasteptat si fabulos de diferisi unul de celălalt. Nu as sti care dintre cele trei filme ale lor este mai bun. Mi se par toate de acelasi loc întâi.

 

 

 

 

Cine este Tudor Caranfil?

 

Tudor Caranfil este unul din cei mai mari critici de film ai României. Ajuns la vârsta de 75 de ani, Caranfil a publicat 14 cărsi de profil, inclusiv un dicsionar de filme foarte bine primit. Este tatăl regizorului Nae Caranfil.

Tudor Caranfil vine la TIFF din 2003. în cariera sa, acesta s-a făcut cunoscut printr-o serie de emisiuni de televiziune si mai ales prin miile de articole de profil pe care le-a scris în publicasii de specialitate sau în presă.