“Mamele îşi fac sânge rău, îşi pun întrebări şi stau treze la ora trei noaptea”. Dacă nu ştiaţi, aruncaţi o privire asupra ultimei cărţi a lui Graham Swift, “Mâine” (Polirom, 2008), dar numai dacă e sâmbătă seara şi numai dacă aveţi la îndemână minime resurse de răbdare.
Potrivit New York Review of Books, Swift este unul dintre cei mai buni romancieri englezi ai momentului. Odată cu romanul publicat în 2003, “Lumina zilei” (apărut în România abia în 2006), autorul s-a făcut remarcat printre criticii din toată lumea drept “maestru al misterului”. Deşi rezultatul se vrea acelaşi în cazul volumului “Mâine”, misterul lui Swift nu s-a mai lăsat mânuit cu aceeaşi abilitate în noul roman.
în ideea că mâine înseamnă trecutul, atât timp cât noi, cei de mâine, nu suntem altceva decât rezultatul a ceea ce a fost, romanul se bazează pe subiectul dependenţei viitorului faţă de trecut. Prezentul aproape că nici nu există în cartea lui Swift, cel puţin nu în afara momentului naraţiunii.
Personajul principal, Paula Campbell, monologhează, până la ultima pagină, despre trecutul ei şi al familiei sale, probabil singurul fel prin care poate explica viitorul zilei de mâine. Momentul ales pentru aşa o destăinuire este o găselniţă cât se poate de isteaţă a autorului: în timpul nopţii, când toată familia doarme, numai mama veghează la somnul liniştit al copiilor - o ocazie intimă, prielnică pentru depănat amintiri.
O mişcare, pe cât de îndrăzneaţă, pe atât de periculoasă, a scriitorului a fost alegerea unei voci feminine drept personaj-narator al romanului. într-un mod sâcâitor-repetitiv, Paula se întoarce până în trecutul în care l-a cunoscut pe soţul ei, povesteşte copiilor ei care dorm - gemeni, de 16 ani - cele mai mărunte detalii din viaţa ei sexuală, cu un patetism al femeii de lângă cratiţă, deşi meseria ei de art dealer contravine ideii de simplitate spirituală.
Cititorul este imediat prins de gravitatea întâmplării care urmează să se petreacă... mâine. De aici încolo, Swift dezvoltă o tehnică a amânării surprizei, dar convenabilă numai până la un punct. Aceasta se prelungeşte atât de mult, încât devine agasantă, aducând cu falsul suspans din filmele bombastice americane.
Efectul obţinut prin această întârziere forţată a surprizei este, cu părere de rău, invers proporţional cu cel urmărit. Curiozitatea cititorului se micşorează cu fiecare pagină răsfoită, cu fiecare detaliu din trecutul povestit. De altfel, ideea romanului poate fi prinsă după primele 100 de pagini, restul, adică mai mult de jumătate din carte, aproape că nu îşi are rostul.
