DISTRIBUIE
Sintagma teologică “împărăţia lui Dumnezeu”, chiar dacă multor creştini le este foarte familiară, ascunde înţelesuri spirituale profunde care scapă, de cele mai multe ori, înţelegerii imediate a credincioşilor, fie ei chiar foarte obişnuiţi cu citirea Sfintei Scripturi sau cu limbajul teologic.
Se cuvine, aşadar, ca înainte de a aborda invocaţia “vie împărăţia Ta” din rugăciunea Tatăl nostru, să facem o scurtă sinteză a înţelesurilor teologice şi spirituale pe care le are sintagma “împărăţia lui Dumnezeu”.
În capitolul al III-lea din lucrarea sa Isus din Nazaret, Sfântul Părinte Papa Benedict al XVI-lea abordează această temă a împărăţiei lui Dumnezeu, subliniind cel puţin trei mari dimensiuni interpretative care s-au dezvoltat de-a lungul istoriei Bisericii: a) dimensiunea cristologică - Isus Hristos, în propria Sa persoană, este împărăţia lui Dumnezeu (interpretare iniţiată de Origene). Prin urmare, împărăţia lui Dumnezeu nu este un spaţiu anume, în limitele căruia Dumnezeu însuşi să-şi exercite autoritatea, ci o persoană. Isus ne conduce la înţelegerea faptului că, prin El, este prezent printre oameni însuşi Dumnezeu. El este însăşi prezenţa lui Dumnezeu în lume; b). dimensiunea mistică - împărăţia lui Dumnezeu este în interiorul omului (interpretare iniţiată tot de către Origene). Referitor la acest aspect, Origene subliniază consecinţa spirituală a faptului că împărăţia lui Dumnezeu este în inima omului, spunând că “cine se roagă pentru venirea împărăţiei lui Dumnezeu se roagă neîndoios pentru împărăţia lui Dumnezeu, pe care o poartă în sine şi se roagă ca această împărăţie să dea roade şi să ajungă la împlinire.
Căci în orice om sfânt stăpâneşte Dumnezeu” [Patrologia Graeca 11, p. 495]; c). dimensiunea ecleziastică - împărăţia lui Dumnezeu şi Biserica sunt puse în relaţie ca fiind mai mult sau mai puţin apropiate una de cealaltă. Această interpretare, fără a le nega pe celelalte două, a fost dezvoltată de către teologia catolică, mai ales în secolele al XIX-lea şi al XX-lea. Conform acesteia, Biserica era privită ca împlinire a împărăţiei lui Dumnezeu în interiorul istoriei. În chip de concluzie la aceste interpretări, precum şi la altele care s-au dezvoltat, mai ales în a două jumătate a secolului al XX-lea, în teologia protestantă, Pontiful Roman precizează că “noua apropiere a împărăţiei de care vorbeşte Isus şi a cărei proclamare este aspectul distinctiv al mesajului Său, această apropiere este în El însuşi. Prin prezenţa şi lucrarea Sa, Dumnezeu a pătruns în istorie într-un fel cu totul nou, sub chipul celui care lucrează. Pentru aceasta, acum «s-a împlinit vremea» (cf. Mc 1,15)” [Ibid., p. 66].
Într-una dintre cuvântările Sale, Isus îşi îndeamnă ucenicii să-şi stabilească o prioritate pentru viaţa lor: “Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate celelalte vi se vor adăuga vouă” (Mt 6,33). Acest îndemn, ce rămâne valabil pentru totdeauna şi pentru fiecare credincios creştin, indică o anumită ţinută în viaţa noastră cotidiană. Trebuie, însă, să adăugăm că dacă ne vom asuma întru totul această ţinută, dacă vom fi cucernici şi vom dori într-un fel sau altul împărăţia lui Dumnezeu, nu ni se promite, totuşi, că vom obţine, în mod automat, intrarea într-o ţară a laptelui şi a mierii. Isus nu ne prescrie reţete atât de simple. Ceea ce rămâne esenţial este asumarea acestei priorităţi - “împărăţia lui Dumnezeu”, care “înseamnă «stăpânirea lui Dumnezeu», iar aceasta înseamnă asumarea voinţei Sale ca principal criteriu. Această voinţă creează dreptate, ceea ce implică faptul că noi recunoaştem dreptatea lui Dumnezeu şi ne-o asumăm ca măsură pentru dreptatea între oameni” [Ibid., p. 136].
În Vechiul Testament există un episod foarte frumos, care vorbeşte despre rugăciunea lui Solomon după venirea lui la putere: “Dăruieşte-i robului Tău minte pricepută, ca să asculte şi să judece pe poporul Tău şi să deosebească ce este bine şi ce este rău” (3 Rg 3,9). Dumnezeu îl laudă pentru că nu-i cere nici bogăţie, nici slavă şi nici zile multe, ci ceva cu adevărat esenţial: o inimă ascultătoare, putere de a discerne între bine şi rău. “Cu ruga «vie împărăţia Ta» (şi nu a noastră!), Domnul vrea să ne înveţe să ne rugăm în acest fel şi să stabilim anumite priorităţi în acţiunile noastre. Cel dintâi lucru este o inimă ascultătoare, pentru ca Dumnezeu să domnească, nu noi. Împărăţia lui Dumnezeu vine prin inima ascultătoare” [Ibid., p. 136].
În perspectivă cristologică, această rugă capătă o nouă profunzime, devenind şi mai concretă. Pentru că Isus Hristos este personificarea împărăţiei lui Dumnezeu - aşadar, unde este El, acolo este împărăţia lui Dumnezeu - a ne ruga pentru o inimă ascultătoare înseamnă a ne ruga pentru comuniunea cu Isus Hristos, înseamnă a ne ruga pentru a deveni una cu El. În inima celui în care şi-a găsit loc Isus, însăşi împărăţia lui Dumnezeu viază. În inima care nu mai este alimentată de forţa vitală a lui Hristos, împărăţia se sfârşeşte.
Concludem aceste gânduri cu cuvintele pline de înţelepciune ale Pontifului Roman: “A ne ruga pentru împărăţia lui Dumnezeu înseamnă a spune lui Isus: Doamne, fă să fim ai Tăi! Stăpâneşte-ne Tu, trăieşte în noi; adună omenirea răspândită în trupul Tău ... pentru ca «Dumnezeu să fie totul în toţi» (1 Cor 15,26-28)” [Ibid., p. 137].
(Pr. Daniel AVRAM)
În capitolul al III-lea din lucrarea sa Isus din Nazaret, Sfântul Părinte Papa Benedict al XVI-lea abordează această temă a împărăţiei lui Dumnezeu, subliniind cel puţin trei mari dimensiuni interpretative care s-au dezvoltat de-a lungul istoriei Bisericii: a) dimensiunea cristologică - Isus Hristos, în propria Sa persoană, este împărăţia lui Dumnezeu (interpretare iniţiată de Origene). Prin urmare, împărăţia lui Dumnezeu nu este un spaţiu anume, în limitele căruia Dumnezeu însuşi să-şi exercite autoritatea, ci o persoană. Isus ne conduce la înţelegerea faptului că, prin El, este prezent printre oameni însuşi Dumnezeu. El este însăşi prezenţa lui Dumnezeu în lume; b). dimensiunea mistică - împărăţia lui Dumnezeu este în interiorul omului (interpretare iniţiată tot de către Origene). Referitor la acest aspect, Origene subliniază consecinţa spirituală a faptului că împărăţia lui Dumnezeu este în inima omului, spunând că “cine se roagă pentru venirea împărăţiei lui Dumnezeu se roagă neîndoios pentru împărăţia lui Dumnezeu, pe care o poartă în sine şi se roagă ca această împărăţie să dea roade şi să ajungă la împlinire.
Căci în orice om sfânt stăpâneşte Dumnezeu” [Patrologia Graeca 11, p. 495]; c). dimensiunea ecleziastică - împărăţia lui Dumnezeu şi Biserica sunt puse în relaţie ca fiind mai mult sau mai puţin apropiate una de cealaltă. Această interpretare, fără a le nega pe celelalte două, a fost dezvoltată de către teologia catolică, mai ales în secolele al XIX-lea şi al XX-lea. Conform acesteia, Biserica era privită ca împlinire a împărăţiei lui Dumnezeu în interiorul istoriei. În chip de concluzie la aceste interpretări, precum şi la altele care s-au dezvoltat, mai ales în a două jumătate a secolului al XX-lea, în teologia protestantă, Pontiful Roman precizează că “noua apropiere a împărăţiei de care vorbeşte Isus şi a cărei proclamare este aspectul distinctiv al mesajului Său, această apropiere este în El însuşi. Prin prezenţa şi lucrarea Sa, Dumnezeu a pătruns în istorie într-un fel cu totul nou, sub chipul celui care lucrează. Pentru aceasta, acum «s-a împlinit vremea» (cf. Mc 1,15)” [Ibid., p. 66].
Într-una dintre cuvântările Sale, Isus îşi îndeamnă ucenicii să-şi stabilească o prioritate pentru viaţa lor: “Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate celelalte vi se vor adăuga vouă” (Mt 6,33). Acest îndemn, ce rămâne valabil pentru totdeauna şi pentru fiecare credincios creştin, indică o anumită ţinută în viaţa noastră cotidiană. Trebuie, însă, să adăugăm că dacă ne vom asuma întru totul această ţinută, dacă vom fi cucernici şi vom dori într-un fel sau altul împărăţia lui Dumnezeu, nu ni se promite, totuşi, că vom obţine, în mod automat, intrarea într-o ţară a laptelui şi a mierii. Isus nu ne prescrie reţete atât de simple. Ceea ce rămâne esenţial este asumarea acestei priorităţi - “împărăţia lui Dumnezeu”, care “înseamnă «stăpânirea lui Dumnezeu», iar aceasta înseamnă asumarea voinţei Sale ca principal criteriu. Această voinţă creează dreptate, ceea ce implică faptul că noi recunoaştem dreptatea lui Dumnezeu şi ne-o asumăm ca măsură pentru dreptatea între oameni” [Ibid., p. 136].
În Vechiul Testament există un episod foarte frumos, care vorbeşte despre rugăciunea lui Solomon după venirea lui la putere: “Dăruieşte-i robului Tău minte pricepută, ca să asculte şi să judece pe poporul Tău şi să deosebească ce este bine şi ce este rău” (3 Rg 3,9). Dumnezeu îl laudă pentru că nu-i cere nici bogăţie, nici slavă şi nici zile multe, ci ceva cu adevărat esenţial: o inimă ascultătoare, putere de a discerne între bine şi rău. “Cu ruga «vie împărăţia Ta» (şi nu a noastră!), Domnul vrea să ne înveţe să ne rugăm în acest fel şi să stabilim anumite priorităţi în acţiunile noastre. Cel dintâi lucru este o inimă ascultătoare, pentru ca Dumnezeu să domnească, nu noi. Împărăţia lui Dumnezeu vine prin inima ascultătoare” [Ibid., p. 136].
În perspectivă cristologică, această rugă capătă o nouă profunzime, devenind şi mai concretă. Pentru că Isus Hristos este personificarea împărăţiei lui Dumnezeu - aşadar, unde este El, acolo este împărăţia lui Dumnezeu - a ne ruga pentru o inimă ascultătoare înseamnă a ne ruga pentru comuniunea cu Isus Hristos, înseamnă a ne ruga pentru a deveni una cu El. În inima celui în care şi-a găsit loc Isus, însăşi împărăţia lui Dumnezeu viază. În inima care nu mai este alimentată de forţa vitală a lui Hristos, împărăţia se sfârşeşte.
Concludem aceste gânduri cu cuvintele pline de înţelepciune ale Pontifului Roman: “A ne ruga pentru împărăţia lui Dumnezeu înseamnă a spune lui Isus: Doamne, fă să fim ai Tăi! Stăpâneşte-ne Tu, trăieşte în noi; adună omenirea răspândită în trupul Tău ... pentru ca «Dumnezeu să fie totul în toţi» (1 Cor 15,26-28)” [Ibid., p. 137].
(Pr. Daniel AVRAM)
DISTRIBUIE
Comenteaza
