Cea mai reprezentativã carte a scriitorului japonez Osamu Dazai este o expresie generalã a degradãrii unei societãţi, rezumatã prin prisma particularã a individului.
Autorul surprinde un delicat moment de crizã socialã cu care se confruntã o familie japonezã de aristocraţi, nevoiţi sã-şi schimbe radical stilul de viaţã. Dupã ce au trãit ani la rând la Tokyo, Kazuko şi mama ei se mutã la ţarã, unde amândouã îşi aşteaptã fiul, respectiv fratele, sã soseascã din armatã. în tot acest timp, Kazuko întreţine familia, mama se îmbolnãveşte, iar fratele se întoarce dependent de droguri.
O atmosferã întunecatã, uşor monotonã stãpâneşte firul narativ la persoana întâi. Personajul-narator Kazuko se aflã într-o continuã depresie, fiind mereu pe punctul de a plânge. Cu mama bolnavã şi fratele drogat (plecat între timp la Tokyo), singura scãpare a lui Kazuko se concretizeazã prin acceptarea unui declin personal voit. Hotãrãşte sã devinã amanta unui artist ruinat de alcool şi pleacã la Tokyo pentru a-l întâlni.
Gestul ei este de fapt un act de neputinţã, o încercare de autostãpânire, în circumstanţele nefavorabile ale condiţiei sale de aristocrat. “Ştiu cã aristocraţii nu mai sunt ce-au fost cândva, dar, dacã tot trebuie sã disparã, mãcar sã disparã elegant”. Situaţia creeazã o frustrare dureroasã a personajelor, exprimatã sau printr-o disperare molcomã, sau printr-o resemnare gãlãgioasã.
“Undeva trebuie sã aibã loc revoluţia, însã vechea noastrã moralã rãmâne neschimbatã în lumea care ne înconjoarã şi ni se pune de-a curmezişul. Oricât ar vui valurile de la suprafaţa mãrii, apa de la fund, departe de a suferi vreo revoluţie, rãmâne aceeaşi, liniştitã, treazã, însã prefãcându-se cã doarme”, explicã fratele lui Kazuko, spunând astfel totul.
