“Clujul are nevoie de un plan de dezvoltare pe zeci de ani”

Arhitectul Mircea Crainic, stabilit în Elveţia, s-a oferit să promoveze interesele municipiului Cluj-Napoca în oraşul Laussane.

Mircea Crainic, arhitect român din Laussane, vorbeşte pentru ZIUA de CLUJ despre proiectele de dezvoltare urbană în derulare în Cluj-Napoca şi şansele acestuia de a se promova prin înfrăţire cu un centru urban din Ţara Cantoanelor.

Presa elveţiană a asociat Clujul cu groapa de gunoi de la Pata Rât.
Astfel de relatări părtinitoare pot face mult rău. Trebuia dată imediat o replică din partea oraşului, rapidă şi foarte severă. Ar fi interesant ca municipiul Cluj-Napoca să facă înfrăţiri cu nişte oraşe şi înfrăţirea să faciliteze nişte schimburi de experienţă, care să motiveze administraţiile să preia unele practici, influenţe, prin specialiştii de acolo, care să povestească felul în care au ajuns la realizările lor. În Elveţia imaginea oraşului e extrem de importantă, se vede după cum se lucrează la menţinerea ei. Este o grijă extraordinară din partea politicienilor. Se urmăreşte ca imaginea oraşului să fie promovată, iar asta aduce investitori, sedii, întreprinderi, bănci. Se creează facilităţi. Lausanne a adus sediul olimpic internaţional în oraş, se promovează festivaluri de muzică, de artă, activităţi sportive. Imediat ce apare ceva negativ, e o reacţie rapidă, justificată.

Ce poate face Clujul să se promoveze?
Eu văd Clujul diferit faţă de cei care trăiesc aici zi de zi. În 2018 este o aniversare extraordinară: 100 de ani de la intrarea Ardealului în România. Dacă ne uităm puţin la Clujul de azi, principalele clădiri sunt realizate după 1860, Universitatea “Babeş-Bolyai”, Biblioteca Centrală Universitară, clinicile, prefectura, primăria, sediile reper pentru oraş. Clujul ar trebui să aibă un plan de dezvoltare care să jaloneze pentru zeci de ani evoluţia acestui oraş. Nu pui o clădire oriunde, trebuie să ştii unde. Acest proces nu cere demolări de cartiere, dar se stabilesc nişte obiective: “Acum facem asta, dar o amplasăm unde trebuie”. Mâine, peste 10-15 ani, când se va face cutare proiect, va începe să completeze acest spaţiu. Am văzut pe un perete imagini pentru concursul care se face pentru Centrul Cultural Transilvania. Când ai puţini bani şi te hotărăşti să faci o asemenea construcţie, să o pui într-o fundătură... Un asemenea proiect merită să fie un cap de perspectivă, nu ascuns, trebuie să participe la viaţa de zi cu zi a cetăţeanului, să contribuie la acest Cluj nou. S-au mai făcut Catedrala, Casa Universitarilor, Parcul Haţieganu, dar ce s-a mai construit în afară de cartierele de locuinţe? Vorbesc de clădiri care să marcheze locul... Au trecut 100 de ani, totuşi. Trebuie să faci ceva care să marcheze viaţa oraşului. Filarmonica de ce nu ar putea fi continuată în spatele Teatrului, cu un spaţiu de comunicare? Să se facă o altă faţadă din partea parcului, care ar fi restructurat. Partea de dincolo, pe fundalul Pieţei Cipariu, poate fi luată în discuţie. Sunt acolo clădiri ce pot fi demolate – ar fi un amplasament de excepţie, cu perspectivă şi pentru Gheorgheni. Se poate discuta despre realizarea unei alte axe spre partea Aeroportului, spre Someşeni, e o zonă de clădiri de parter care nu sunt monumente de arhitectură şi ar trebui demolate. Se poate face altă axă, cu spaţii verzi, clădiri reprezentative, ca la Arad, retrase faţă de aliniament, poate fi gândit un centru, cu aliniamente, regim de înălţime, cu arhitectură impusă de calitate. Iar clădirile importante să fie puse în valoare.

Cum se stabilesc aceste linii? Prin strategie, politici asumate la nivel de administraţie, regulament de urbanism?
Sunt propuneri care trebuie să fie discutate, publicate, e important un plan director. Clujul ar trebui să se gândească la intrări. Era mai bine ca de la Tăietura Turcului să laşi unificată verdeaţa care merge până la Cetăţuie. Trebuie să prevezi clădiri culturale, un stadion. Pui stadionul, cu maşini, cu lume care vine la meci, acolo unde s-a propus... Spaţiul verde putea să fie dezvoltat altfel, se puteau lăsa circulaţiile. Stadionul acolo e o sursă de zgomot şi de poluare. Aeroportul, iarăşi. În partea dinspre Oradea s-au dezvoltat spaţii comerciale mari, sunt dealurile, singurul loc de dezvoltare a rămas zona dinspre aeroport. În momentul în care faci o pistă de 3.000 de metri, îl fixezi pentru totdeauna acolo şi blochezi dezvoltarea. E sursă de zgomot, de poluare. În oricare centru urban aeroportul nu e în oraş. De asemenea, peste tot autostrăzile trec în apropierea oraşului, ca lumea să ajungă mai repede între anumite puncte, să nu circule prin oraş. Aici, ca să intri din şoseaua de centură, trebuie să treci de Feleac, am văzut acolo lucrările faraonice, cu stâlpii aceia monstruoşi, care ce rost au? Puteai să o faci aproape. Cine să meargă acolo ca să ocolească Clujul? Atunci omul va traversa oraşul, iar circulaţia va fi aglomerată.

Sunt proiecte pentru traficul de tranzit.
Bine, dar şi traficul de oraş trebuie să îl uşurezi.

Cum s-a schimbat Clujul ca arhitectură?
Ar fi de dorit să fie invitaţi arhitecţi străini, care au făcut nişte obiecte valoroase şi apreciate, care să introducă Clujul în acest circuit de arhitectură. Astfel de iniţiative ar introduce Clujul în circuitul mare. Un primar trebuie să aibă mândria că a facilitat să se creeze cutare lucru. Peste tot sunt arhitecţi mari, care au lucrat pentru alte oraşe. Conştiinţa de imagine a oraşului se manifestă prin arhitectură, evenimente, publicitate, invitaţi de afară, înfrăţiri.

Cu ce oraş din Elveţia ar trebui înfrăţit Clujul?
Eu aş putea să încerc cu Lausanne, dar trebuie să am din partea municipalităţii o scrisoare de intenţie. Pentru că am mai făcut astfel de proiecte cu cei din Elveţia, am acces la responsabili cu astfel de programe.

Cum e să fii arhitect în Elveţia?
Eu consider şcoala românească de arhitectură superioară pregătirii de acolo. Noi făcuserăm aici urbanism, construcţii industriale, civile, locuinţe, în Elveţia fiecare avea o specializare în cadrul facultăţii. Polivalenţa pe care ţi-o dădea studiul în România te făcea capabil să faci bine multe lucruri.

Cât de restrictivi sunt elveţienii la construcţii?
Trebuie să respecţi legea, un regulament în construcţii. Există comisia tehnică din fiecare comună care analizează proiectele, controlează distanţa, înălţimea, suprafeţele ferestrelor, calculele termice. La estetică nu se implică decât dacă e vorba de clădiri monument istoric, unde trebuie respectate foarte multe reguli. În acest caz, te iau până la analiză de tencuială, verificări de perioadă istorică, te bagă în consiliu la primărie, discută despre care culoare ar trebui să aibă prioritate, totul se votează. Derogări nu se dau aproape deloc. Dacă e o zonă, o suprafaţă mai mare de vile, şi vrei ca prin comasare să faci un imobil mai mare, propui comunei proiectul şi se face o hotărâre la nivel cantonal pentru schimbarea regimului şi construirea pe alt regulament. Dacă ai la dispoziţie cinci ani, porneşti şi ai posibilitatea să reuşeşti să construieşti pe baza unui regulament nou. E esenţial acordul vecinilor la fiecare pas. Te pot bloca prin procese, au bani şi timp. Mai bine le explici şi ajungi la o înţelegere. Marile proiecte se împart între autohtoni.

A dat Bucureştiul pe Elveţia

Mircea Crainic a urmat cursurile Facultăţii de Litere din Cluj, a lucrat
în radio şapte ani, dar s-a reorientat spre arhitectură. După ce a studiat proiectarea în capitală şi a lucrat în Bucureşti câţiva ani, a plecat în Elveţia, unde a luat-o de la început.

Luminiţa SILEA, Kristina REŞTEA