Dan Hanganu: “În Cluj e mai greu de construit decât în Canada”

Unul dintre cei mai apreciaţi arhitecţi cu nume românesc de peste hotare vorbeşte, pentru ZIUA de CLUJ, despre cum tehnologia poate să fie arogantă, clădirile - cameleoni, iar arhitecţii - uneori caraghioşi.

Clujul are bogăţie arhitecturală moştenită, cel mai discutat nou obiect construit al oraşului, stadionul, este caracterizat de sobrietate şi de unitate în dezvoltare, iar reconversia fostei fabrici de mobilă Libertatea poate fi o provocare pentru arhitecţi, consideră Dan Hanganu, arhitect invitat să facă parte din comisia de evaluare a proiectelor propuse pentru terenul din zona gării.

Cum aţi regăsit Clujul după 50 de ani?
Ceea ce am văzut mi-a plăcut foarte mult: piaţa centrală, catedrala. Îmi place foarte mult rectitudinea axelor, a spaţiilor. Bucureştiul nu are un astfel de spaţiu, o piaţă atât de închegată. Poate este şi influenţa zonei. Oraşul are bogăţie arhitecturală, măiestrie, mai ales o gândire foarte interesantă.

Faceţi separarea între oraşul vechi şi cel nou când vedeţi un loc?
Mă preocupă meseria mea, spaţiul construit mă interesează. Moştenirea din Cluj e remarcabilă. Este un oraş foarte închegat, foarte unitar. În timp, fiecare societate îşi pune amprenta pe spaţiul locuit. E mai greu de construit în Cluj decât într-un oraş nou, cum ar fi în Canada. În faţa unui peisaj atât de închegat sunt trei atitudini posibile: una ar fi cea mai de nedorit, o indiferenţă totală (faţă de moştenire - n. red.) şi o obsesie pentru prezent. A doua ar fi integrarea, cu pericolul mimetismului: ne apucăm şi copiem, o pastişă. Cum spunea Jean Nouvel, facem bebe de 70 de ani, facem copii deja îmbătrâniţi. Şi ar mai fi calea cea mai de dorit: o arhitectură contemporană, nu zic "modernă", care ne reprezintă, dar care recunoaşte valorile trecutului, care se inspiră din trecut. Nu înseamnă copierea automată a unor imagini, ci preluarea esenţialului. Când vorbeşti de istorie, de continuitate, ceea ce este esenţial contează. Asta s-a cam pierdut şi în România: diferenţa între esenţial şi pasager.

Aţi văzut la Cluj toate cele trei atitudini?
Da. Am văzut bazaconii, pe care le-am văzut în toate oraşele, ambiţii contemporane care nu au nimic cu cadrul. Mai puţin am văzut pastişe, în America se văd mult mai multe - dorinţa aceasta de a dispărea, de a fi cameleon, arhitectura de integrare totală. Mă interesează foarte mult oamenii în spatele cărora se vede o cultură, unde în spatele discursului vezi cunoştinţe.

Aţi vizitat noul stadion. Cum vi se pare?
Stadionul astăzi e o maşină, ambiţiile arhitecturale la un stadion se aplică mai mult unor imagini. Altfel, e o maşină dictată de computer: locurile, funcţiunile. Din punctul acesta de vedere nu poţi să greşeşti, pentru că nu suntem noi, arhitecţii, cei care dictăm, ci sunt anumite şabloane.

Nu e cu atât mai mult o provocare să faci ceva diferit?
Sunt foarte multe stadioane în care ambiţia a preluat "torţa", dar toate respectă anumite reguli de bază care nu au nimic de-a face cu arhitectura - sunt chestiuni de programare. La stadionul din Cluj mi-a plăcut foarte mult o anumită sobrietate, o unitate în dezvoltarea arhitecturii, foarte bine ţinută sub control, ca spaţii, detalii, culori. Şerban Ţigănaş (conducătorul echipei de arhitecţi - n. red.) merită felicitat.

Dacă vedem mai multe stadioane şi punem şi Clujul între ele, se remarcă, se integrează?
Stadionul acesta sau cel din Bucureşti sunt arene care trebuie să satisfacă nişte necesităţi. Când stadionul e făcut ca să apere gloria unei ţări, cum a fost cazul în China, cum e acum în Anglia, cu Jocurile Olimpice, el devine flacără. Îşi pierde funcţia utilitară, iar focul de artificii e cel mai important. Bugetele sunt diferite. Am văzut Bird's Nest (stadionul din Beijing - n. red.), care a costat o avere. Acum au probleme de întreţinere. E o lucrare foarte complexă, cu o arhitectură flamboaiantă. Menirea lui a fost să epateze. Când ai de-a face cu o utilitate, toată lumea îţi dă peste degete. Dincolo de costul de construire mai e o chestiune: cum sunt folosite acestea după evenimentul pentru care au fost realizate. Aceste echipamente, făcute pentru zeci de mii de oameni, devin într-o societate normală utilizate de scara ţării respective. Dacă mai sunt şi foarte complicate, e o problemă. Când faceţi aprecierea unui obiect de arhitectură, trebuie luat în considerare tot spectrul. E uşor de aruncat cu pietre, e uşor să spunem "Clădirea asta nu e frumoasă". În contextul general, de condiţii, de buget, de utilitate, ar trebui să se dea puncte. Când faci un concurs de arhitectură sunt anumite criterii, câştigătorul trebuie să corespundă, ai 6-10 criterii, punctaje, faci o medie. Când se critică un exemplu de arhitectură, e o singură idee care ne obsedează: e frumos în concordanţă cu criteriile mele?

Dvs. aveţi criterii când priviţi o clădire nouă?
Am două - unul e subiectiv, văzut prin prisma a ceea ce fac eu. După ce mă "retrag", mă gândesc la celelalte aspecte: când a fost făcut, cum, care au fost condiţiile. Foarte mulţi critică, fără să ştie condiţiile care au stat în spatele muncii, poate a fost un proiect ce s-a schimbat de cinci ori. Arhitectura e artă socială. Dacă nu îţi place un tablou, îl duci în pivniţă, dar arhitectura e un gest cultural, înseamnă mai mult decât satisfacerea anumitor nevoi. Poate să influenţeze comportamentul utilizatorilor spaţiului.

Ce ar trebui să facă Clujul în pregătirea candidaturii la titlul de Capitală Culturală Europeană?
Cel mai important lucru este lobby-ul. Spaţiul construit există; când sunt două oraşe ce au aceeaşi valoare, se alege cel care ştie să îşi vândă cel mai bine "salata". Orice eveniment de acest fel are trei etape: pregătirea şi cucerirea, perioada de desfăşurare - care e euforie - şi cea de după. După astfel de evenimente, oraşul rămâne cu echipamente, se construieşte infrastructură. Merită.

Aţi fost invitat în juriul pentru proiectul de reconversie a fostei fabrici Libertatea. În ce stadiu se află concursul?
Sunt şase propuneri. Există nişte clădiri rezistente, care vor fi păstrate, renovate. Mi-au plăcut programul, punctele de reper, obiectivul e într-o zonă a României unde sunt mai multe universităţi. Aceasta e frumuseţea: să creezi într-un spaţiu dat, unde istoria şi-a spus cuvântul, să îl adaptezi la condiţiile contemporane. Pentru mine, ca arhitect, e o provocare: într-un cadru dat să creezi arhitectură contemporană, ceva care să facă legătura.

Care sunt criteriile, cum judecaţi proiectele?
Contează respectarea programului, inteligenţa în a citi o scară de importanţă, respectarea a ceea ce urmăreşte clientul, fezabilitatea - nu vrea nimeni un proiect ce devine inutil şi regretabil peste cinci ani. Mai presus de toate e această obsesie culturală pe care o am: în ce măsură respectă ceea ce există deja. În orice găseşti există valoare, dacă ştii să o detectezi dincolo de aparenţe. Este ceva esenţial care poate fi preluat, metamorfozat.

Când a fost lansat proiectul Libertatea, proprietarii spuneau că un aspect important va fi dezvoltarea durabilă, trendul acesta "verde" în care am intrat.
Se pare că acum nu se poate ieşi din asta, a ajuns, din păcate, un fel de subiect în sine. Este o reacţie la o arhitectură în care nimic nu contează, decât rezultatul final care e profitul, o arhitectură de serviciu, în scopul performanţei şi al beneficiului cu orice preţ. Tehnologia e foarte arogantă. Un filozof elveţian spunea că tehnologia este interesată doar să se depăşească pe sine. La un moment dat tehnologia, prin anii '60-'70, nega orientarea a tot ce era natural - lumina artificială era mai importantă decât cea solară, orientarea unei case nu avea nici o importanţă. Lucrurile astea s-au schimbat.

Ne întoarcem la lucrurile de bază?
La bun simţ. Orientarea unei case spre sud e preferabilă orientării spre nord. A început acest fenomen al arhitecturii "verzi", care se poate să fie capturată de industrie - ce face anumite gadgeturi care până la urmă dau o economie de 20 de lei la o investiţie de 20 de milioane. E un drum între două atitudini. În China, unde lucrez, vor să facem acoperişuri de iarbă şi aşa mai departe. Ca în orice fenomen, există lucruri care sunt viabile, bazate pe înţelegerea inteligentă, şi altele de fanfaronadă. Am avut ocazia să fiu influenţat de oameni de bun simţ în arhitectură. Am rămas foarte mirat când am ajuns în America şi am văzut că toate casele sunt orientate după o anumită reţea, care nu are legătură nici cu soarele, nici cu vântul, ca peste 20 de ani să descopere ce bine e cu o casă orientată la sud. Casa cu orientarea cea mai bună se vinde mai bine. Tehnologia poate să ajute, dar să lucreze în sensul natural al lucrurilor, nu să fie manipulată de industrie. La noi, în Canada, a devenit obligatoriu prin lege să implementezi soluţii care ţin de arhitectura "verde". Trebuie să ai acoperiş "verde", etc. Există şi faimosul LEED (sistem de certificare a clădirilor verzi - n. red.), care urmăreşte exploatarea inteligentă a resurselor, reutilizarea anumitor materiale, ce se întâmplă cu deşeurile. Toate lucrurile acestea au un numitor comun: bunul simţ.

La ce proiecte lucraţi?
Ies diverse lucrări la licitaţii, aleg la ce concursuri mă interesează să particip. Mai vin şi clienţi privaţi care cer diverse lucruri. Dacă tipul este un mârlan, nu mă interesează. Lucrez mult în China, în Canada. Ceea ce se întâmplă în China e de pe altă planetă. Ei au ceva ce noi am pierdut - dorinţa de excelenţă, de a epata, ceea ce pentru un arhitect e mană cerească. La noi s-a ajuns ca totul să fie dictat de buget. Mi s-a întâmplat şi să renunţ la proiecte mari. Nu-mi permit, mai ales acum, să fac orice, m-a costat foarte mult să îmi fac un nume. Trebuie să pot lucra cu cineva care are aceeaşi apreciere faţă de această meserie pe care o am şi eu. Dacă el (investitorul - n. red.) vrea să îi fac porc şi eu vreau să fac o vioară, e o diferenţă. Eu nu fac porci. Concursul cu invitaţi mi se pare cea mai bună formulă de a face un proiect. Inviţi 20 de oameni să îţi prezinte un portofoliu şi din aceştia tu alegi cinci, pe care îi plăteşti. Dar nu cu 1.000 de dolari, că nu vine nimeni. Când faci un concurs de arhitectură, cinci caraghioşi de arhitecţi îşi pun inima pe planşetă şi pentru 20.000 de dolari fac un proiect care pe ei îi costă 60.000. Hai să facem asta cu avocaţii: să ceri propuneri de apărare de la mai mulţi şi să îl alegi pe unul dintre ei. Aici e plusvaloarea.

 

50 de premii în arhitectură

Născut la Iaşi, Dan Hanganu a studiat în România, iar în 1970 a emigrat în Canada. A primit 50 de premii, iar cele mai importante lucrări realizate sunt Muzeul Pointe-a-Calliere, Mănăstirea Saint-Benoit-du-Lac, Pavilionul de Design de la UQAM, Studioul Cirque du Soleil, Şcoala de Înalte Studii Comerciale din Montreal. A primit medalia de aur acordată de Institutul Regal de Arhitectură din Canada (2008). Este membru al Academiei Regale Canadiene de Arte şi al Academiei Române. A susţinut joi la Cluj o conferinţă la Galeria Casa Artelor, în cadrul unei expoziţii organizate de Fundaţia Culturală Carpatica. Este invitat să conducă juriul de evaluare a proiectelor pentru reconversia în centru tehnologic a fostei fabrici de mobilă Libertatea.