În urmă cu câteva săptămâni faimoasa deja ministră a dezvoltării vorbea despre proiectul continuării canalului Bucureşti - Marea Neagră.

La această oră, practicienii şi teoreticienii de salon ai presei cu P mare se dau de ceasul morţii că însuşi Băsescu – spun ei – ar fi pus răscumpărare pe capul câinelui de pază al democraţiei, menţionându-l printre vulnerabilităţile identificate de CSAT la adresa siguranţei naţionale.

De la asta plecăm. Nu spun asta pentru cei care au trăit suficient în timpul lui Ceauşescu; ei au avut, cu vârf şi îndesat ocazia să afle ce a însemnat cenzura presei.

Fiind pe traseul Tarragona-Montpellier-München-Cluj, a trebuit să întrerup pentru trei zile cronicile Campionatului Mondial de Fotbal 2010, care are loc în oraşe ale Africii de Sud.

Un calcul simplu, pe care nu-l fac aceşti analişti şi sfătuitori de taină din Guvernul României şi de pe lângă dl Traian Băsescu, care se cred mari specialişti în anticomunism, fără să fi trăit o singură oră sub “grija” partidului comunist şi al celui mai iubit fiu al poporului, este acela că situaţia de ansamblu a nevoilor primare înainte de 1989 nu era aceeaşi cu cea de acum, după cum înţelegem din amplul şi excelentul studiu al academiei, privind calitatea vieţii, ci cu totul alta.

V-aţi întrebat vreodată, stimaţi cititori, ce ar fi fost Emil Boc fără presă? Dacă nu aţi găsit un răspuns, vi-l dau eu. Ar fi fost un excelent cosaş sau, cu puţin noroc, poate chiar un bun avocat de mâna a şaptea.

La începutul acestei luni, capitala Islandei intra într-o nouă eră: candidatul unui partid “anarho-suprarealist”, cum îl caracterizează cu autoironie presa de la Reykjavik, Jón Gnarr, a devenit primarul oraşului, iar partidul său va beneficia şi de 6 dintre cele 15 locuri din consiliul local.

Încă nu mă dumiresc cum de s-a putut prosti, în ultimii şase ani, această populaţie. Mă tot uit la televizor, mă plimb pe străzi, discut cu oameni din diverse categorii sociale şi, parcă deodată, cu toţii au dat în “orbul găinilor”.