Nici Guvernul nu a anunţat un plan care să contracareze criza, nu a adus încă o viziune care să le ofere celor afectaţi de criză locuri de muncă sau posibilitatea de a câştiga un ban în vremuri de restrişte. în acest context, sunt foarte puţine oportunităţi de investiţii, proiecte care să aducă bani la bugetul atât de constrâns al ţării, locuri de muncă precis calculate şi, nu în ultimul rând, bunăstare în loc de supravieţuire.
în tot acest timp, asistăm la o dispută care pare să nu se mai termine, legată de demararea şi mai ales oportunitatea exploatării aurului de la Roşia Montană. O serie de organizaţii ecologiste, care graţie unei clasice formule de PR sunt foarte vehemente, au reuşit să creeze pe scena publică temerea că exploatarea pe bază de cianuri ar avea efecte nefaste pentru mediu şi ar distruge vestigii incontestabile ale patrimoniului.
De cealaltă parte, RMGC este aproape singura în a prezenta, cu elocinţă şi răbdare, detaliile proiectului. Pentru că acest contract, aşa cum a fost el prefigurat de companie, este pus la punct până în cele mai mici amănunte. Or, în acest moment, cum poate o populaţie responsabilă, cum ar putea un Guvern vizionar să facă abstracţie de ofertă – 4 miliarde de dolari la bugetul statului şi peste 3.000 de locuri de muncă într-o zonă defavorizată? într-o regiune moartă, practic, din perspectivă economică se poate trăi contemplând vestigiile romane ale galeriilor aurifere?
într-o industrie pe cale de dispariţie, cum este cea a mineritului, se poate să invoci pericolul unui accident ecologic (doar ipotetic altminteri), în loc să studiezi cât de avansată şi cât de sigură este tehnologia de extracţie pe bază de cianuri? Cum de americanii, suedezii, finlandezii sau spaniolii scot aurul cu aceeaşi tehnologie şi de ce ONG-urile lor nu se opun?
Acestea sunt întrebări la care ar fi bine ca aceia care se opun prin campanii publicitare exploatării aurului să răspundă cu un plan concret. în România, de prea multe ori tânguirea a luat locul planurilor de salvare, într-atât încât bunăstarea şi prosperitatea au devenit simple aspiraţii.
Locuitorii din Roşia Montană sunt cei pe care ziariştii sau organizaţiile neguvernamentale uită să-i întrebe cum le este viaţa. 3.000 de locuri de muncă este un număr pe care nici în vremuri de creştere economică nu ţi-l poţi refuza dacă eşti guvernant, autoritate locală, dar mai ales om născut în Munţii Apuseni.
Pentru fiecare loc de muncă la Roşia Montană, ar trebui ca opozanţii proiectului să contabilizeze şi numărul de familii care ar avea un venit asigurat, numărul de copii care nu ar mai visa, poate, să plece din această “regiune de dezvoltare”. La toate acestea s-ar adăuga, deloc artificial, şi impozitele pe salarii care s-ar aduna la buget, însemnând, de fapt, uşurarea poverii statului de a mai asista social locuitorii Roşiei Montane.
Argumentelor publicitare ar fi bine să li se contrapună calculele şi, cu atât mai mult, rezultatele demarării unui proiect care ar oferi nu şansa, ci viaţa economică explicită şi cât se poate de reală unei regiuni despre care se vorbeşte doar în campanii de lobby sau pe bloguri. Locuri de muncă este sintagma care copleşeşte realitatea zilelor noastre. Când salarii concrete sunt la orizont, când bani la buget vin în modul cel mai real cu putinţă, pare neverosimil să le ignori şi, iresponsabil, să le combaţi.
