DISTRIBUIE
O savuroasă povestire de Gogol a fost înscenată de un regizor american.
Un paşnic funcţionar guvernamental începe să audă cum vorbesc căţeii, apoi fură scrisorile dintre două prietene căţeluşe (!), trăieşte o idilă imaginară cu fiica şefului şi sfârşeşte ca împărat. La ospiciu, evident. Aceasta e intriga din “Jurnalul unui nebun” de Gogol, premiera jucată marţi seara la Casa Tranzit, produsă de Teatrul Maghiar şi regizată de americanul Tom Dugdale.
Povestirea lui Gogol a apărut în 1835, într-un volum care exploata în manieră fantastică universul urban al Sankt Petersburgului, unde scriitorul se mutase de curând din Ucraina. Spre deosebire de nuvelele ucrainene, în care apar diavoli şi miracole, narate amuzant şi jucăuş, în textele “ruseşti” atmosfera e mai întunecată, tenebroasă, iar accentele ghiduşe au ceva sinistru. “Însemnările unui nebun”, cum e cunoscută povestirea în română, nu face excepţie. Banalul funcţionar Poprişcin pare un om absolut normal, cu o existenţă neînsemnată, unul din mulţii conţopişti aciuaţi prin stufosul sistem administrativ rusesc. Treptat însă, zi după zi, el se cufundă în nebunie, începând de la forma ei cea mai uşoară şi ajungând la cea mai gravă. Această evoluţie involutivă are ceva cumplit în ea, mai ales că Gogol însuşi a murit într-un delir al raţiunii.
Totuşi, “Jurnalul unui nebun” are mai degrabă o construcţie comică, excelent exploatată de regizorul american Tom Dugdale. Spectacolul său e unul minimalist, căruia spaţiul neutru şi sărac al Casei Tranzit i se potriveşte foarte bine. Decorul constă doar într-o masă, un scaun şi un covor, un fotoliu, un pian şi farfuria din care mănâncă Poprişcin. Funcţionarul e îmbrăcat “de casă”, cu o cămaşă, pantaloni şi un pulover ponosite. La început, e aproape insesizabilă deriva sa: dă de câteva ori cu lingura în masă ori aruncă pe geam o muscă moartă găsită în supă. Apoi, lucrurile se precipită. Poprişcin o vede pe “zâna visurilor” sale, Sophie, fiica şefului, la plimbare cu căţeluşa şi constată că înţelege ce vorbesc animalele. Nebunia sa se adânceşte până când trebuie dus la balamuc. Figurarea acestui moment e bine rezolvată de Dugdale: eroul îşi pune pe cap un ditamai fotoliu, “coroana lui regală”. Există în spectacol destule momente de pantomimă, mai ales cele în care apare şi personajul Sophiei, doar evocat în text.
În rolul lui Poprişcin, actorul Gabor Viola a reuşit să redea cu o fină expresivitate decăderea eroului, prin privirile sticlos-opace sau gesturile fals-normale, secondat foarte bine de Melinda Kantor în rolul “feature” al Sophiei. Regizorul utilizează şi gaguri, cum e cel cu alergia la flori a fetei, sau “songuri” savuroase, precum “Cântecul cartofului”, o declaraţie de dragoste.
Amânare de reprezentaţii
“Jurnalul unui nebun” se va juca din nou, în 16 şi 20 noiembrie, la Casa Tranzit, în loc de 15 şi 23, cum fusese anunţat anterior. Spectacolele vor fi traduse la cască în limba română. Publicul e invitat să-şi cumpere biletele din timp, numărul de locuri fiind limitat.
Povestirea lui Gogol a apărut în 1835, într-un volum care exploata în manieră fantastică universul urban al Sankt Petersburgului, unde scriitorul se mutase de curând din Ucraina. Spre deosebire de nuvelele ucrainene, în care apar diavoli şi miracole, narate amuzant şi jucăuş, în textele “ruseşti” atmosfera e mai întunecată, tenebroasă, iar accentele ghiduşe au ceva sinistru. “Însemnările unui nebun”, cum e cunoscută povestirea în română, nu face excepţie. Banalul funcţionar Poprişcin pare un om absolut normal, cu o existenţă neînsemnată, unul din mulţii conţopişti aciuaţi prin stufosul sistem administrativ rusesc. Treptat însă, zi după zi, el se cufundă în nebunie, începând de la forma ei cea mai uşoară şi ajungând la cea mai gravă. Această evoluţie involutivă are ceva cumplit în ea, mai ales că Gogol însuşi a murit într-un delir al raţiunii.
Totuşi, “Jurnalul unui nebun” are mai degrabă o construcţie comică, excelent exploatată de regizorul american Tom Dugdale. Spectacolul său e unul minimalist, căruia spaţiul neutru şi sărac al Casei Tranzit i se potriveşte foarte bine. Decorul constă doar într-o masă, un scaun şi un covor, un fotoliu, un pian şi farfuria din care mănâncă Poprişcin. Funcţionarul e îmbrăcat “de casă”, cu o cămaşă, pantaloni şi un pulover ponosite. La început, e aproape insesizabilă deriva sa: dă de câteva ori cu lingura în masă ori aruncă pe geam o muscă moartă găsită în supă. Apoi, lucrurile se precipită. Poprişcin o vede pe “zâna visurilor” sale, Sophie, fiica şefului, la plimbare cu căţeluşa şi constată că înţelege ce vorbesc animalele. Nebunia sa se adânceşte până când trebuie dus la balamuc. Figurarea acestui moment e bine rezolvată de Dugdale: eroul îşi pune pe cap un ditamai fotoliu, “coroana lui regală”. Există în spectacol destule momente de pantomimă, mai ales cele în care apare şi personajul Sophiei, doar evocat în text.
În rolul lui Poprişcin, actorul Gabor Viola a reuşit să redea cu o fină expresivitate decăderea eroului, prin privirile sticlos-opace sau gesturile fals-normale, secondat foarte bine de Melinda Kantor în rolul “feature” al Sophiei. Regizorul utilizează şi gaguri, cum e cel cu alergia la flori a fetei, sau “songuri” savuroase, precum “Cântecul cartofului”, o declaraţie de dragoste.
Amânare de reprezentaţii
“Jurnalul unui nebun” se va juca din nou, în 16 şi 20 noiembrie, la Casa Tranzit, în loc de 15 şi 23, cum fusese anunţat anterior. Spectacolele vor fi traduse la cască în limba română. Publicul e invitat să-şi cumpere biletele din timp, numărul de locuri fiind limitat.
DISTRIBUIE
Comenteaza
