Cum mi-a dictat Ion Iliescu meniul în Bruxelles

Ciocolată, bere, Manneken Pis şi vânt, mult vânt, sunt reperele capitalei Europei. Dacă mergi la Bruges, nu folosi limba franceză.

Parlamentul European e un „sanctuar" interzis vizitatorilor, în schimb e străjuit de o statuie amintind de monumentele comuniste. Vezi Grand Place, Manneken Pis, Atomium şi ai cam lichidat puntele de interes din Bruxelles. După care te sui în tren şi după o oră te întorci un secol în timp în „Veneţia Nordului", Bruges.

Un grup de patru jurnalişti clujeni am mers, la invitaţia europarlamentarului Corina Creţu şi pe banii Parlamentului European, să vizităm principala instituţie a Uniunii Europene. Se pare, însă, că auto-promovarea nu e tocmai punctul forte al numitei instituţii. Am fost dirijaţi spre o intrare secundară, gardată de o statuie cu o vajnică amazoană călcând pe grumazele a doi bărbaţi şi ridicând spre cer, triumfătoare, simbolul monezii euro. Bănuiesc că autorul s-a inspirat din celebrul simbol al Mosfilm, în care un tovarăş şi o tovarăşă ridicau spre cer secera şi ciocanul. Dacă nouă statuia ni s-a părut rizibilă, cu totul altă impresia făcea europenilor fără background de inspiraţie sovietică în biografie, care nu ezitau să se pozeze cu „monumentul". Cât priveşte Parlamentul European, am fost primiţi într-un hol în care puteam face poze în faţa celor 28 de drapele ale ţărilor membre, cumpăra suveniruri sau colecţiona pliante informative, apoi, într-o sală de curs, Creţu şi ambasadorul României la UE, Mihnea Motoc, au ţinut o conferinţă de presă, după care ura şi la... masă. Recomandată drept cea mai bună pizza din Bruxelles, celebra mâncare oferită în restaurantul cu bucătari italieni a fost cam greu de digerat datorită blatului necopt.

Problema Parlamentului European fiind rezolvată dezamăgitor de rapid, ne-au rămas două zile şi jumătate pentru Bruxelles. Oraş eclectic în care poţi auzi cam toate limbile Europei îţi lasă încă din start două impresii extrem de nefavorabile: vântul care parcă nu vrea să slăbească o clipă (un român stabilit acolo de mai mulţi ani spunea că doar în scurtele perioade în care se întoarce în ţară nu are nasul înfundat) şi mizeria de pe străzi, care, pe noi, românii, ne făcea să ne simţim ca acasă. Spectacolul de lumini din prima seară din Grand Place a fost copleşitor, mirosul de ciocolată, zahăr ars sau scorţişoară din vinul fiert, te însoţeau în tot periplul prin zona înconjurătoare pieţei, înţesată de chioşcuri care te îmbiau cu toate bunătăţile posibile. Puţin mai încolo, în toată splendoarea sa, Manneken Pis îşi vedea de... treaba lui, înconjurat de zeci de fotografi.

Când ne-a luat foamea, am intrat pe străduţa cu localuri greceşti. Aici a început competiţia. Ieşiţi în faţa uşilor, grecii duceau veritabile dueluri ale ofertelor încercând să ne atragă în localurile lor. Cel care decis a fost... Ion Iliescu. Auzindu-ne vorbind româneşte, unul dintre ei a venit cu o poză înrămată în care se ţinea de gât cu fostul preşedinte al României. „A fost aici acum şapte ani, chiar eu l-am servit", s-a lăudat grecul. Evident n-am putut rata ocazia de a gusta acelaşi gyros pe care l-a încercat şi Iliescu. 8,5 euro porţia de gyros, 4 euro halba de bere, rezonabil pentru Bruxelles unde un bilet cu două călătorii cu metroul costă 3,7 euro, iar bere sub 4 euro găseşti doar la magazin.

Am revenit în zonă a doua zi, pe lumină. Arhitectura Grand Place era într-adevăr impresionantă, străzile erau realmente invadate de grupuri de cercetaşi în pantaloni scurţi (în decembrie !) iar Manneken Pis era îmbrăcat într-un costum de personaj de desen animat, de sub care, în afara jetului de rigoare, nu se vede nimic, spre marea dezamăgire a unui grup de patru români care tocmai pregăteau un protest împotriva exploatării de la Roşia Montană în faţa Parlamentului European. Cum Bruxelles-ul nu prea mai avea ce să ne ofere, pentru 15 euro dus-întors (cu reducere de week-end de 50%) am mers preţ de o oră cu trenul până la Bruges. Că, prin comparaţie, cu transportul feroviar mioritic, senzaţia era că circulăm (cu 160 km/h) într-un vehicul ultrasilenţioas, parcă pe pernă de aer, nu mai reprezenta o surpriză.

Dacă în Bruxelles ne teroriza vântul, nici în Bruges lucrurile nu stăteau altfel. În rest, diferenţa era de la cer la pământ. Un oraş curat, pavat cu piatră cubică, cu clădiri din cărămidă netencuită, cu străduţe înguste, cu biserici care adăposteau, printre altele, singura sculptură Madona a lui Michelangelor din afara Italiei, cu trăsuri şi multe, multe biciclete (doamnele în vârstă erau principalele adepte ale deplasării velo) pe scurt, un tărâm încremenit parcă în secolul XIX, supranumit Veneţia Nordului, datorită reţelei de canale, pe care, pentru 7 euro, poţi fi plimbat în bărci cu motor, navigatorul fiind şi ghid, dar în limba flamandă. De altfel, de la bun început ni s-a spus că flamanzii de aici nu sunt foarte încântaţi să li te adresezi în franceză, dar ne-am înţeles perfect cu ei în limba engleză.

Ciocolateriile sunt omniprezente, iar, pentru un diabetic, a le trece pragul e un gest masochist, dacă nu chiar riscant, deoarece irezistibile e un adjectiv prea modest pentru a descrie produsele etalate în diferite forme de prezentare, de la Moşi Crăciuni negri, la plajă, sau uriaşii omniprezenţii Manneken Pis, la câini sculptaţi, până la sâni sau organe sexuale de ambe sexe turnate din acelaşi material. Nu acelaşi tip de probleme îl ridică berăriile. Dar atunci când vezi înşirate sute de sortimente de bere belgiană la celebrul „Wall of Beer", cu denumiri din cele mai năstruşnice, cum ar fi „Delirium Tremens", cu toate aromele pe care ţi le-ai putea imagina, de la zmeură, la chilli, îmbuteliate în sticluţe de 300 de ml sau în sticle tip şampanie, ai o înfiorătoare dilemă pe care din ele să le încerci, mai ales când timpul pe care îl ai la dispoziţie este, fatalmente, limitat. La întoarcerea acasă ultima bere belgiană ne-a fost servită pe aeroport de o chelneriţă cu accent moldovenesc.