În aşteptarea cancelarului, trandafirii s-au ofilit la Ceanu Mare FOTO

Locul de veci e aranjat ca la carte, bordura e proaspăt văruită, iar pe pământ, în locul buruienilor, a răsărit un vişin. „Atunci când apare, păcatele celor căzuţi sunt iertate", spune tradiţia locului.

„Sunt foarte fericit pentru că de data asta mi-ai născut un băiat. În toamnă ajung acasă la voi!", scria caporalul Fritz Schroder în 1944, de pe front. Avea 32 de ani şi făcea parte din Batalionul Witzel, compania Stange a armatei Wermacht, detaşat în regiunea Turzii. Îi făgăduise soţiei că va ajunge acasă să-şi ia fiul în braţe, să-l crească, să-l îngrijească şi să-i povestească peste ani aventurile de pe frontul românesc, despre Armata Roşie şi transilvănenii care l-au tratat ca pe unul de-al lor. Nu degeaba i-au şi îngrijit apoi mormântul şi i-au pus, creştineşte, o cruce din fier la căpătâi, deasupra căreia stă scris: „Odihnească-se-n pace".

  Un octombrie rece şi nenorocit, când o burniţă sâcâitoare anunţa o nouă iarnă grea, i-a curmat ultima fărâmă de speranţă că-şi va revedea familia; a căzut undeva la nord de Turda, sub gloanţele ruseşti. Fiul a crescut fără tată, a avut o copilărie cu lipsuri într-o Germanie ruinată de război, dar destinul îi pregătise ceva special. 60 de ani a durat până când şi-a redescoperit părintele, 60 de ani de căutări, de aşteptare şi o viaţă şubrezită de eşecuri familiale cu accente dramatice.

„Niciodată nu am simţit că nu am un tată", răspundea cancelarul Gerhard Schroder întrebării incomode a unui reporter de la Bild, care încerca să găsească o explicaţie pentru cele patru căsnicii ratate ale şefului de stat. Că a simţit ori nu lipsa tatălui său, că acest lucru i-a afectat ulterior viaţa personală, nimeni nu poate şti, dar cert este că în 2004 a venit să vadă unde e înmormântat şi să spună o rugăciune la mormânt.

Marea sărbătoare

Era o vară ca toate verile, doar că acum sătenii din Ceanu Mare gustau din plin din bunătatea autorităţilor. Aveau pentru prima dată după mulţi ani străzile asfaltate, gardurile vopsite, birtul satului înţesat de frigidere noi şi luminoase, aveau şi Coca-Cola şi Fanta, ba chiar şi o cabină telefonică în faţa primăriei. Despre cancelar ştiau doar bătrânii. Cei mai tineri ştiu doar ce au auzit de la bătrâni.

Povestea capătă nuanţe de legendă; unii spun că s-ar fi aşezat în genunchi în faţa mormântului, alţii susţin că a rămas drept, impasibil şi rece, „ca un neamţ nealcoş". Camerele televiziunilor şi obiectivele supărătoare ale fotoreporterilor au ratat momentul - nu că n-ar fi încercat să-l surprindă, dar n-au avut voie, el ceruse să fie singur, departe de ochii curioşi ai lumii.

„Şi-a dorit să aibă un moment de reculegere, oamenii au înţeles, noi, românii, avem frică de Dumnezeu şi respect pentru morţi", povesteşte venerabilul domn Hădărean, martor al evenimentului. E născut în ‘35, dar nu i-ai da mai mult de 60 de ani. E artist şi scriitor, are 13 volume publicate până la ora actuală! E un povestitor cu har şi mânuieşte cu uşurinţă cuvântul. „Nu ştiu când am mai avut atâţia oameni aici ca la vizita cancelarului. Întâi se vorbea în 2001 de vizită, atunci se aflase iniţial şi s-a creat o mare vânzoleală, atunci s-au pus toţi pe treabă pe-aici, cei care ne conduc", se amuză bătrânul.

De la primele ore ale dimineţii, la primăria din localitate au început să mişune câţiva funcţionari, îmbrăcaţi în cele mai alese costume. Sătenii şi-au luat şi ei straiele de sărbătoare şi nici la „Fiii Satului", din mijlocul lui august, nu s-au strâns atâţia. Primarul a decretat să fie luate din drum până şi frunzele căzute cu o noapte în urmă, iar steagurile româneşti şi cele cu însemnele Uniunii Europene, alăturate, stau arborate pe toate clădirile din comună. Preotul Crişan se pregăteşte de slujbă şi de primul parastas la mormântul nemţilor, iar fostul preot Traian Bob deapănă amintiri cu sătenii mai în vârstă, pentru că întâi şi-ntâi el a avut grijă de locul de veci. „Aici creşteau stânjenei albaştri şi buruieni".Pe la 11:00 apare şi coloana oficială, iar cei ai locului sunt gata să o întâmpine în stil ardelenesc. Unii discută de plăcintele cu varză pregătite deja pentru masa festivă. Cancelarul coboară dintr-o limuzină şi îşi depăşeşte gărzile de corp, ajungând să stea de vorbă cu toată lumea venită gură-cască să-l întâmpine. „Era, totuşi, un demnitar de stat, ştiam cine e, ce reprezenta şi aflase şi lumea din sat. Avea o privire caldă, nicidecum nepăsătoare", îşi aminteşte Hădărean. „A urcat sus, la biserică, iar cei din delegaţie ne-au zis să stăm departe. Noi ne-am supus şi i-am respectat dorinţa, dar presa încerca să facă pe dracu'n patru. Îmi aduc aminte că un fotograf se cocoţase în podul unei case de peste drum de biserică, uite-aci, dar tot n-a reuşit să facă nimic".

Sfertul tăcerii

Locul de veci e aranjat ca la carte, bordura e proaspăt văruită, iar pe pământ, în locul buruienilor, a răsărit un vişin. „Atunci când apare, păcatele celor căzuţi sunt iertate", spune tradiţia locului. „De stat, a stat vreo zece minute, poate un sfert de oră, nu mai mult. S-a rugat, a lăsat un buchet de trandafiri albi pe mormânt şi-a luat rămas bun şi-a plecat. A salutat pe toată lumea şi la întoarcere", continuă bătrânul Hădărean.

Uitarea

„Mormântul acesta a fost de la bun început parte din locul ăsta. Caporalul Schroder , la fel ca şi ceilalţi nemţi căzuţi, la fel ca şi românii sau orice naţie doriţi, toţi răspund în faţa lui Dumnezeu. Pentru noi, cei de aici, nu a contat niciodată faptul că sunt nemţi. Paradigma cea mai mare este că, după cum puteţi observa, Schroder şi camarazii săi sunt îngropaţi în imediata apropiere a Monumentului Eroii Neamului, obiect memorial pentru românii căzuţi în primul război mondial. Era de datoria noastră, de oameni, să ne îngrijim de locul de veci."

„La modul în care lumea circulă în ziua de azi dintr-un capăt în altul al globului, la felul în care te poţi deplasa, pentru mine e de neînţeles cum poţi abandona pe cineva. Românii au Luminaţia şi noi mergem la ai noştri, fraţi, surori, părinţi, oriunde s-ar afla. Mergem şi aprindem o lumânare, mergem pe jos, pe vânt sau ploaie, grindină sau viscol. Poate că şi de asta, că noi avem o înclinaţie mai mare spre biserică, dar e greu de înţeles. "Vestea că tatăl fostului cancelar al Germaniei e înmormântat la Ceanu a ajuns în toate colţurile lumii şi o dată la câţiva ani mai apar feţe tinere în sat, la Biserică.

„Vin străini în trecere, dar atât."

De la vizita Cancelarului, din 2004, n-a mai călcat picior de demnitar în Ceanu Mare, iar de la familia Schroder nu s-a mai primit nici un semn. Nici o floare trimisă, nici un anunţ, doar tăcere. Suntem în 2013, iar Germania e principala opozantă a aderării României la spaţiul Schenghen. La Ceanu Mare, trandafirii cancelarului s-au ofilit, dar din când în când preotul Tarţa mai ţine câte o slujbă de pomenire; pentru români şi germani depotrivă.

Cum a ajuns la Ceanu Mare

Fritz Schroeder a căzut pe front în data de 4 octombrie 1944, iar corpul său a fost adus la Ceanu Mare, în curtea bisericii, alături de alţi 8 camarazi căzuţi în luptă. S-a săpat o groapă comună, după care s-au pus paie înăuntru, iar leşurile au fost aşezate unul lângă altul. Apoi s-au pus o manta şi o foaie de cort, iar slujba a fost ţinută de preotul Mazăre. La căpătâiul mormântului a fost aşezată o cruce, iar pe ea au fost puse, cu mare grijă, şi plăcuţele de identificare ale soldaţilor, care, însă, au dispărut în scurt timp. La 15 aprilie 2001, publicatia germana „Bild am Sonntag" anunţa că osemintele lui Fritz Schroder, tatăl fostului cancelar al Germaniei, se află într-o groapă comună din cimitirul ortodox din Ceanu Mare. Timp de şase decenii, familia cancelarului ştiuse doar ca Fritz căzuse în luptă în octombrie 1944. În aprilie 2001, biroul de Informatii pentru Familiile Foştilor Soldaţi ai Wermacht-ului a declanşat o serie de investigaţii, la cererea lui Gunhild Kamp Schroder, sora mai mare a cancelarului.