REPORTAJ. Ca-n Evul Mediu, fără drum şi fără curent electric FOTO

“Ne-au distrus viaţa, nouă şi copiilor noştri”! Un sătean din Roşieni, comuna Mociu, s-a luptat timp de 25 de ani cu autoritățile, până a făcut atac cerebral.

“Mă trezesc cu guşteri, lipiţi de obrazul meu”

Maşina inginerului Ioan Părăuan, o Dacie SuperNova, ne duce în viteză dinspre Cluj-Napoca spre satul Roşieni, arondat comunei Mociu. Alături de noi se află – cu diverse bagaje şi hrană pentru o zi de şedere - doi soţi, vârstnici: Ana şi Vasile Botezan. Vasile are 75 de ani şi a trecut, în urmă cu cinci luni, printr-o cumplită încercare: a suferit un atac cerebral, de supărare că toată lupta sa de 25 de ani, dusă cu autorităţile locale şi judeţene, pentru refacerea drumului judeţean şi introducerea curentului electric la gospodăria sa şi a altor 13 familii, a fost zadarnică. Vasile Botezan l-a rugat pe inginerul Părăuan să-l ducă până în satul natal, fiindcă “nu se ştie cât voi mai trăi, de-acum încolo”.

Ieşim de pe şoseaua impecabilă a comunei Mociu şi intrăm, abrupt, pe un teren parcă selenar, presărat cu cratere, drumul care leagă Mociu de localitatea Roşieni. “E incredibil ce se întâmplă aici, din 1933 nimeni nu a reparat aproape 2 km de drum, deşi din 1975 acesta a fost declarat drum judeţean. A fost reabilitată doar o porţiune de 2,5 km, dinspre Geaca spre Mociu, însă ne-au uitat <dumnezeii> locali şi cei judeţeni. Am fost de nenumărate ori la Prefectură, Consiliul Judeţean şi la Primăria Mociu dar nu ne alegem decât cu promisiuni. Iar cu introducerea curentului, pentru cele 14 gospodării, am păţit la fel. Şi, până la urmă am clacat, m-am îmbolnăvit. Am vrut să-mi găsesc liniştea la ţară, la pensie – dar fără curent electric lucrul acesta e imposibil, actualmente ”, mărturiseşte, cu glas stins, bărbatul.

Ajungem, în sfârşit, la cabana soţilor Botezan. Curtea, cu bălării înalte, e plină de materiale de construcţie. “Cu ele am vrut să ne mai ridicăm o cabană, dar aşa, totul a rămas abandonat”, mărturiseşte femeia.  Apoi îmi arată, cu duioşie, fosta grădină, care se ambiţionează să “funcţioneze”, prin câteva flori – crescute din inerţie. Ana Botezan îmi prezintă în continuare paradisul pierdut al copilăriei sale – pentru că aici a crescut, într-o casă - azi dărâmată - împreună cu mama şi cele cinci surori ale sale, după ce tatăl i-a murit, la vârsta de 32 de ani.

“În partea de jos a curţii a fost grajdul, aici fântâna – dar nu mai există, a fost astupată – iar noi ne tragem apa, acum, dintr-o fântână aflată mai la deal, a unui vecin. Aia de acolo e coşniţa (un stup arhaic, n. red. ) de albine, veche de 100 de ani, dar din păcate albinele au părăsit-o demult. În spatele casei se află şi mormântul tatălui, mort în 1949 şi îngropat aici. De aici am plecat la Cluj, în 1969, când aveam 23 de ani… Şi să nu uit, la vreo 50 m se află şi fosta casă –  dărâmată şi ea – a soţului”, detaliază Ana Botezan. Intervine, lăcrimând, Vasile: “Aici îmi recapăt în mod miraculous puterile şi, de multe ori când dormeam de amiază mă trezeam cu guşteri, lipţi de obrazul meu. Ce să facă, săracii de ei, au nevoie şi ei de afectivitate”.

“La Cătina, mare-i tina...”

Apare curând, în curte, şi fratele lui Vasile, Simion, un bărbat în vârstă de 64 de ani, dar care pare cu cel puţin 10 ani mai tânăr. A rămas în sat şi-şi creşte cele şapte văcuţe de lapte, găinile şi porcii. În privinţa lipsei curentului electric şi a drumului, mărturiseşte că s-a resemnat deja. “Pierd mulţi bani fiindcă nu pot să-mi menţin laptele rece ca să-l vând la firma de colectare. De trei ori au venit cei de la Electrica, au tot măsurat pe dealuri, cu binoclurile lor cu trepied - şi n-au făcut până la urmă nimic. Se pare că cele 12 miliarde de lei vechi, destinate introducerii curentului electric, s-au topit în parcul central al comunei, unde primarul organizează festivalurile sale renumite de folclor.

Cât despre drum, fiica mea refuză să mai vină să mă vadă, fiindcă de fiecare dată îşi face praf maşina, iar cei de la prelucrarea laptelui renunţă să mai mi-l mai colecteze, atunci când plouă, drumul fiind impracticabil. Mă tot întreb, de ani de  zile, zi şi noapte: oare noi trăim cu adevărat în Europa?” declară, cu năduf, bărbatul. Intervine, mucalit, în discuţie, Ioan Părăuan: “Vorba cântecului, <La Cătina, mare-i tina,/ Dar la Moci e pân la floci>… noroc totuşi că anul acesta a fost secetă…” Ne deplasăm până la familia din vecini, despre care aflăm că are doi copii de şcoală şi unul care va frecventa, începând de anul viitor, grădiniţa. Apare în faţa noastră Aida Carmen Oltean, o femeie de 37 de ani, care mărturiseşte, de la început, că de 18 ani trăieşte în Roşieni împreună cu familia sa.

“Io-s din Geaca, soţul s-a născut în Cluj, dar a crescut la bunica lui, aici în Roşieni, fiindcă mama lui murise când avea doar nouă ani. Noi ne-am mutat la casa bunicilor lui şi ne ducem viaţa aşa cum putem. Aici a făcut Daniel, băiatul de 18 ani, clasele I-IV, la lumânare şi lămpaş -  apoi la Mociu restul claselor, după ce s-a desfiinţat şcoala generală din sat şi acum e-n clasa a XI-a de liceu, la Cluj şi stă în cămin. Marian, băiatul de a IV-a trebuia să fie în a VI-a dar nu s-a dus o perioadă la şcoală, fiindcă trebuia să facă zilnic 6 km, pe jos, şi microbuzul nu venea până la noi”, arată, mai departe, femeia.

Intervine şi Daniel, cu timiditatea caracteristică tinerilor de la ţară: “Foarte greu mi-a fost, trebuia să-mi fac temele la lămpaş, sau la o veioză pe baterii. Avem un televizor alb-negru, pe care-l alimentăm cu baterie de tractor. Greu îi este acum, mai ales, fratelui meu de clasa a IV-a, elev la Mociu, care în zilele de toamnă şi iarnă trebuie să-şi facă temele cât mai repede, până nu se întunecă.” În tot acest timp, mezinul familiei, în vârstă de trei ani şi jumătate, ne cercetează, curios – înţelegând totul şi parcă întrebându-ne dacă i-am putea dezvălui ce-i rezervă şi lui viitorul. Ne luăm rămas bun de la mamă şi băieţi şi pornim spre gospodăria unor vecini mai norocoşi decât ei, despre care aflăm că şi-au instalat panouri solare.

“N-am avut încotro, a trebuit să dăm 90 de milioane”

Familia Raşca are doi copii – o fată de 18 ani şi un băiat de 15. Gazda, Traian Raşca, un bărbat de 49 de ani rupe, nerăbdător, tăcerea - totuşi, nu foarte convins de eficienţa demersului nostru: „A mai fost un reporter de la un ziar din Cluj, acum vreo 10 ani, dar după ce-a apărut articolul său nu s-a schimbat nimic în bine. Noi n-am mai avut răbdare şi ne-am făcut panouri solare, pentru că de 20 de ani primarul ne tot promite: <la anul, la anul> - dar a investit banii în parcul comunal, nu pentru noi. În toţi aceşti ani, copiii noştri au crescut la lumânare şi la lămpaş, şi băiatul şi fata. Ea n-a mai mers la şcoală tot din cauza lipsei curentului, fiindcă n-a putut învăţa.

Trebuia să meargă dimineaţa la ora 06:00, la magazin, 3 km, de unde o lua microbuzul - aşa că n-am mai lăsat-o mai departe, la şcoală. Acum se ocupă de agricultură, cu noi, acasă. Iar băiatul, Darius, n-a frecventat anul trecut şcoala pentru că primarul nu ne-a acordat microbuzul şi am pierdut încă un an, pe lângă altul pierdut mai înainte, din aceleaşi motive: e abia într-a VI-a, deşi trebuia să fie într-a VIII-a. Ne-a distrus viaţa primarul ăsta, aşa că până la urmă am strâns 90 de milioane de lei vechi şi ne-am cumpărat panouri ”, declară Traian Raşca.

“Problema drumului mă depăşeşte, e-n ograda RA-APPS şi a Drumurilor Judeţene. Cât despre introducerea curentului pentru cele 14 familii din Roşieni pot să vă informez că, până la sfârşitul anului 2015, acest lucru va fi rezolvat, reţeaua de curent electric va fi extinsă şi în zona lor. Am avut de rezolvat, până acum, alte trei proiecte importante, toate din fonduri europene: reabilitarea parcului din Mociu, procurarea unui buldoescavator şi alte cinci proiecte pentru comună. Abia după ce le vom finaliza pe acestea ne vom ocupa de problema sătenilor din Roşieni, dar acest lucru se va întâmpla foarte curând”, a declarat Horvath Marton, primarul comunei Mociu.