REPORTAJ Povestea satului Şutu - prima localitate din Ardeal şi a doua din România cooperativizată sub ameninţarea armelor FOTO
- Scris de Sorin Grecu
- 15 Iul 2015, 13:34
- Eveniment
- Ascultă știrea
Poveştile aşezării
Microbuzul Şcolii Populare de Arte "Tudor Jarda" din Cluj-Napoca, organizatoarea taberei de creaţie în domeniul artelor plastice, ne aduce din reşedinţa judeţului, în doar câteva minute, la pensiunea unui întreprinzător particular aflată în localitatea Şutu din comuna Ciurila. Şocul pe care-l resimţim e maxim când la intrarea în sat ne întâmpină - de o parte şi de alta a drumului - doi stâlpi, văruiţi proaspăt, cu simbolurile comuniste imprimate ostentativ pe ele, într-un roşu ţipător: secera şi ciocanul şi steaua cu cinci colţuri.
Brusc, amintirea unor vremuri pe care le credeam demult apuse ţâşneşte neplăcut şi tenebros în mintea noastră, aşa că ne blocăm. Noi, de fapt, am venit la Şutu pentru a face un tur de documentare în arealul Cheilor Turzii, alături de profesori şi de tinerii artişti plastici din Cluj-Napoca, Turda, Satu-Mare, Sighetu-Marmaţiei, Câmpia Turzii şi de o tânără de 17 ani din localitatea Slatina (Ucraina).
Totul, pentru ca ucenicii să imortalizeze pe parcursul celor cinci zile cât durează tabăra o parte a obiectivelor pe care urmează să le viziteze pe parcursul zilei. Tinerii artişti şi experţii care-i călăuzesc în domeniu sunt pregătiţi să pornească de îndată în "expediţie", însă tema "stâlpilor comunişti, totemici," nu ne dă pace. Aşa că înainte de a da semnalul plecării îi rugăm pe organizatori să ne "păsuiască" puţin, până când proprietarul pensiunii, Liviu Copil, ne va povesti istoria lor.
Iar uimirea noastră creşte şi mai mult când acesta, zâmbind larg, ne spune că el este cel care, în răstimpuri, îi reîmprospătează cu var şi culoare. "La început i-a vopsit excentricul Cornel Revnic, renumitul oier şi proprietar de lacuri din zonă, aşa, <la mişto>, dar apoi am continuat eu - fiindcă m-am gândit că ar fi fost păcat să ne dezicem de istoria noastră, a suferinţei părinţilor şi bunicilor mei şi a celorlalţi oameni ai locului", începe el, misterios. "Dar, pe lângă povestea stâlpilor, mai avem una, superbă - cea a <ocoşiţilor la căcădări> - care de altfel a adus porecla şutenilor în limbajul locuitorilor satelor vecine", aruncă acesta încă o nadă, asemeni unui pescar experimentat, simţind că, negreşit, o să „muşcăm".
Intrigaţi şi incitaţi de subiecte, simţim că am nimerit în faţa unui "povestaş" redutabil, depozitar al memoriei colective şi "garant" al unei colectivităţi pierdute în zona dealurilor Clujului. Aşa că îl rugăm să ne detalieze măcar primul subiect, urmând ca de al doilea să ne ocupăm când ne vom întoarce din periplul nostru. Proprietarul pensiunii nu se lasă prea mult invitat şi, bucuros că are cui povesti aceste lucruri, continuă: "Şutu a fost prima localitate din Ardeal şi a doua din România care a fost colectivizată. A fost aleasă de conducerea de partid şi de stat, cu <butoanele> la Moscova, ca să demonstreze victoria definitivă a comunismului la noi, prin colectivizarea agriculturii. Şi asta s-a petrecut, după spusele bunicului, care a fost un martor al evenimentului, în luna august a anului 1949".
"Eşti deja în Rusia, înscrie-te în C.A.P.!"
Apoi continuă: "Ruşii, în asociere cu ai noştri, aleseseră satul Şutu - nu se ştie din ce motive - ca să fie un exemplu în zona Ardealului. Bunicul meu, Iosif, a fost combatant în Primul Război Mondial. De al Doilea Război a scăpat, fiindcă avea deja cinci copii şi devenise între timp unicul întreţinător al familiei sale. Mi-a povestit că după 1947 au venit comuniştii în sat, în special noaptea, ca să-i înspăimânte pe săteni, în demersul lor de a-i forţa pe aceştia să intre în C.A.P. Cu săptămâni înainte de inaugurarea oficială a C.A.P.-ului din sat mai erau vreo doi-trei inşi care refuzau categoric să intre în <colectivă>. Bunicul, care fusese în Rusia, ştia cât de răi erau comuniştii, a intrat - până la urmă - în această formă de asociere.
Însă pe cei încăpăţânaţi securiştii îi săltau noaptea din pat, apoi după ce-i legau la mâini, la picioare, şi le acopereau ochii îi urcau într-un I.M.S., cu care-i purtau ore în şir prin zonă. Apoi le spuneau: <No, am ajuns deja în Rusia. De aici nu mai scapi viu dacă nu semnezi intrarea în C.A.P.!> Şi, bieţii oameni, neavând ce face, crezând că se află într-adevăr în Rusia, semnau adeziunea".
Astfel, cu terenul curăţat de elemente "reacţionare", deşi existau încă în munţi luptători anticomunişti, comuniştii au început, cu spor, pregătirile marii inaugurări a C.A.P.-ului: în câteva zile au ridicat stâlpii, azi "împricinaţi", şi au instalat un dinam pe moară, oferind curent electric gratuit sătenilor. A urmat sărbătoarea - povesteşte Copil - înainte de care au descins zeci de militari români (printre care se distingeau şi câţiva sovietici), înarmaţi cu mitraliere şi cu cartuş pe ţeavă, hotărâţi ca nimic să nu le strice festivitatea de la 29 august 1949.
Arată, în continuare, gazda taberei de artă: "Şi, cum totul a fost până la urmă O.K., imediat după festivitate au şi început să construiască tot felul de clădiri, cum nu erau în tot judeţul, au adus tractoare pe şine şi tehnologie (îngrăşăminte, etc), astfel că s-a ajuns ca recoltele anuale să fie de circa 30 de vagoane de grâu, asta însemnând aproximativ 300 de tone. Părinţii şi bunicii mei au suferit şi ei, fiindcă li s-a luat totul, dar nu atât de tare ca şi concetăţenii lor din alte zone, fiindcă satul Şutu era considerat unul <model> şi trebuia menţinut la un nivel acceptabil de bunăstare. De exemplu, prin comparaţie, la sfârşitul C.A.P.-ului, în 1989, abia dacă s-au mai dus la centrul de colectare din Turda vreo 20 de tone. Aşa că în memoria bunilor noştri care - vrând-nevrând - au fost şi ei sub vremuri, am zis să păstrăm şi să nu distrugem stâlpii, care din câte ştiu sunt unici în România", îşi încheie acesta istorisirea.
Simona din Ucraina: "România e ţara visurilor mele!"
Urcăm în microbuz - noi şi celelalte 18 persoane care compun tabăra de grafică şi pictură. Purcedem la drum. Tema taberei este bazată pe reprezentarea artistică a peisajului deosebit de expresiv al Rezervaţiei Naturale a Cheilor Turzii, dar şi a zonei adiacente acestora: ruinele oraşului antic Potaissa, Salina Turda, mormântul lui Mihai Viteazu, Cheile Turzii, satul Rimetea şi "Piatra Secuiului", fascinanta formaţiune muntoasă aflată la marginea aşezării.
Un lucru esenţial: organizatorii nu le-au impus participanţilor niciun fel de jaloane sau norme, lăsându-le libertatea de concepţie, în acord cu personalitatea fiecăruia. Experţii care-i însoţesc pe tinerii aspiranţi la calitatea de artist plastic sunt, cu toţii, de la Şcoala Populară de Arte "Tudor Jarda" din Cluj-Napoca: Vasile Corpodean, managerul instituţiei, Cristi Goilă, Melinda Farkas, Monica Korent şi Felicia Răcean, coordonatorul secţiei externe din Turda.
Primul obiectiv: Salina Turda, unde participanţii vor face schiţe şi fotografii ale uimitoarelor forme şi construcţii de acolo, pentru a compune lucrări. Ajungem la Salină, unde coborâm, pe picioare, tunelurile vechilor mine şi apoi scările de lemn, până la lacul de pe fundul minei, astăzi modernizată - o adevărată minune a turismului, figurând printre primele 10 obiective de acest fel ale lumii.
Acolo, tinerii încep de zor să facă schiţele care ulterior vor deveni material de bază pentru tablouri. Mă apropii de tânăra ucraineancă Simona Borca, eleva de 17 ani din Slatina, numele românesc al localităţii, şi Solotvino, cel ucrainean. Mărturiseşte că învaţă la colegiul de Arte din Ujgorod, în Transcarpatia, zonă odinioară locuită de populaţie preponderent românească, de către vechii maramureşeni, astăzi locuită de prea puţini co-naţionali de-ai noştri, iar în familia ei se vorbeşte numai româneşte.
Arată apoi tânăra: "Am la şcoală doar doi colegi români, originari chiar din oraşul natal, Slatina. Acest drum al meu la Salina Turda e pentru mine ca un <drum al sării>, fiindcă şi localitatea Solotvino e o localitate apărută pe o mină de sare, dar spre deosebire de Turda acolo nu e amenajat nimic. Am ajuns în tabăra din România fiindcă am primit o invitaţie de la Şcoala de Arte din Cluj-Napoca, prin intermediul domnului Dan Pralea (n.r. - managerul Centrului Cultural Sighetu-Marmaţiei) şi am acceptat imediat, fiindcă am vrut cu ardoare să văd şi alte locuri decât cele familiare. Pentru mine România e ţara visurilor! Dacă aş avea posibilitatea să studiez în România ar fi fabulos, dar dacă nu voi reuşi acesta lucru îmi voi continua studiile de artă în Ucraina. Îmi plac enorm locurile acestea şi vă mărturisc, cu mâna pe inimă, că în viaţa mea nu am întâlnit ceva mai frumos, din punct de vedere artistic, decât Salina Turda".
Managerul Vasile Corpodean s-a aşezat comod pe o bancă în frigul salinei şi priveşte cu încântare cum tinerii îşi fac treaba. Povesteşte acesta: "Aceasta e cea de-a V-a ediţie, după două tabere organizate la Ciucea, la Muzeul „Octavian Goga", în 2009 şi 2010, şi alte două, în 2011 şi 2012, la Turda. Am ales localitatea Şutu pentru că e un loc de interferenţă între Cheile Turzii şi Munţii Apuseni, de asemenea fiind şi foarte pitoresc şi liniştit, propice creaţiei... "
Parcticipantă: "N-am mai întâlnit o comuniune atât de bună"
După circa o oră de şedere în Salină pornim spre monumentul lui Mihai Viteazu şi Mănăstirea de maici "Mihai-Vodă", aflat la circa trei kilometri de municipiul Turda. Ajungem acolo şi tinerii îşi reiau, cu asiduitate, activitatea. Facem şi un tur al mănăstirii, intrând în biserica din incintă, o copie fidelă a Bisericii "Mihai Vodă" din Bucureşti, realizată în proporţie de 75% din mărimea acesteia.
Îmi oferă informaţii suplimentare profesoara Felicia Răcean, de la Turda: "Toate lucrările care se vor realiza în tabără vor constitui o expoziţie finală care va fi prezentată la Cluj, iar tehnicile utilizate sunt în acrilic, acuarelă, grafică sau tehnici combinate. E atâta material aici, în periplul nostru, încât fiecare participant poate să facă o lucrare, cel puţin, în fiecare din cele cinci zile câte ne-au mai rămas din tabără".
Pornim spre Cheile Turzii. Ajunşi acolo, în mijlocul peisajului care-ţi taie răsuflarea ne trezim "invadaţi" de grupuri compuse din zeci, sute de cetăţeni maghiari de toate vârstele. Conaţionali, doar câţiva - semn că românii preferă ieşirii în natură şi menţinerii sănătăţii altceva. Ce anume, n-avem habar. Acolo, lângă pârâul limpede (Hăşdatele) care brăzdează Cheile, mustind de cleni - unii având o mărime de peste 20-30 de centimetri - am stat de vorbă şi cu Violeta Popescu din Cluj-Napoca.
Aceasta în viaţa de zi cu zi e cadru didactic la Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca, iar în timpul liber deprinde tainele picturii la Şcoala de Arte. Îmi mărturiseşte, la rândul său: "Am mai participat la evenimente, mai lungi sau mai scurte, în diverse locuri, şi nu mi s-a mai întâmplat să simt o asemenea armonizare a participanţilor ca-n această tabără. Practic, e o armonie de idei aici, inclusiv în sfera lecturilor, preocupărilor noastre. Toate ducând, în final, spre o evadare splendidă, în pictură".
După ce artiştii începători îşi iau şi de aici "mostrele" de artă, ne îndreptăm spre Rimetea, un alt obiectiv touristic, major, al zonei, aparţinător judeţului Alba. Loc unde zăbovim preţ de mai multe minute, uimiţi de frumuseţea caselor de acolo, vechi de 150 - 200 de ani, recondiţionate din bani europeni. După care ieşim din localitate şi facem fotografii de documentare în dreptul Stâncii Secuiului. Aceasta este o curiozitate naturală a zonei, unde doamna Felicia Răcean le explică tinerilor artişti ce artificii tehnice trebuie să facă pentru a reda, pe pânză, aspectul pietrei dure, cenuşii a muntelui.
A doua povestire a lui Liviu Copil
Ne întoarcem, la lăsatul serii, la pensiune, unde ne aşteaptă "povestaşul" nostru, Liviu Copil. Ne datorează şi a doua istorie a aşezării, cea a "ocoşiţilor la căcădări" - în traducere liberă, a "înţelepţilor la măceşe". Aşa că, înainte de masa de seară, acesta ne-o relateză.
Povesteşte bărbatul: "În urmă cu 200-300 de ani, în zonă s-au strâns, înarmaţi până-n dinţi, bărbaţii din toate satele învecinate, ca să-şi tranşeze prin luptă zonele de păscut ale animalelor pe care le deţineau. La un moment dat, ori că soarele era prea puternic, ori că începuse să plouă, <ocoşiţii>, înţelepţii, din Şutu s-au aşezat sub o tufă de <căcădere>, de măceşe, ca să vadă ce vor face în situaţia dată.
Acolo, au avut o idee simplă - dar genială - care a salvat situaţia: le-au spus delegaţilor celorlalte sate să-şi împartă între ei zonele, luându-şi drept reper râul Hăşdate, care trece prin zonă. Şi, după ce toate părţile implicate s-au consultat, în culise, toată lumea a căzut de acord asupra corectitudinii acestei propuneri, aprobând-o şi evitându-se, astfel, o baie de sânge. De atunci a rămas împământenită expresia, atunci când vine vorba de un bărbat din Şuta: <ocoşit la căcădare>, adică <înţelept la măceşe>".
Apoi, Liviu Copil ne invită la masă, curcan din ograda proprie, sacrificat pe "altarul" taberei, la care s-au adăugat şi alte produse ecologice din gospodărie. La final, toropiţi de drumurile de peste zi, participanţii la tabără s-au retras în camerele lor, iar noi am urcat în microbuz, pornind pe drumul de întoarcere acasă.
