Un clujean în elita artistică a New Yorkului

Absolventă a Universităţii de Artă şi Design din Cluj, Klara Tamas a creat zeci de afişe de film în anii ’80 şi se numără printre primii 100 de graficieni din lume.

Reflectoarele au (re)pus-o în valoare pe Klara Tamas odată cu Festivalul Internaţional de Film Transilvania (TIFF), ediţia a 10-a. În albumul său dedicat afişelor româneşti de film din perioada ceauşistă, Christopher Landry îi dedică Klarei Tamas un întreg capitol, în timp ce TIFF 2011 a omagiat-o printr-o expoziţie de afiş grafic la Conti. Puţini ştiu însă că unul dintre cei mai de succes români din lume a terminat Facultatea de Arte la Cluj. Despre context şi subtext în lucrările sale, despre plecarea în SUA şi colaborarea cu Milton Glacer celebrul creator al logo-ului "I Love NY", Klara Tamas a vorbit cu ZIUA de CLUJ.

Aţi ales să faceţi o meserie din grafica pentru filme. Aţi simţit că în afară de talent şi de chemarea pentru artă, o astfel de meserie era şi o scăpare din realitatea de atunci, de sub restricţiile impuse de regim?
Nu se prea putea, se trecea prin foarte multe controale şi decizii tipărirea unui afiş. Afişul este... artă legată de grafică, dar în acelaşi timp, având o suprafaţă mare, a intrat deja în secţia de artă monumentală grafică. Mie, care am avut întotdeauna tendinţa de a mă exprima extins, asta mi-a permis o extindere şi un stil de a povesti într-un mod simbolic, parabolic, hiperbolic nişte lucruri care îmi sunt importante şi care se legau şi de alt gen de artă, ca filmul şi teatrul.

În 1973 aţi început să lucraţi?
Nu exista un loc în care să te angajezi să faci afişe. Grafica publicitară era la România Film şi era un singur grafician acolo, pe ţară. Afişul era o raritate, nu era nevoie de reclamă, nu era un sistem de concurenţă care să ceară reclamă, comunismul era mulţumit de ce făcea. În timpul facultăţii, la sfârşitul anilor ‘60, până în '70, a fost o deschidere politică. Atunci am început să primim tot felul de reviste din străinătate, grafice, am început să vedem proiectul polonez, ce se întâmplă în lume. Au venit la biblioteca noastră de la Casa Matei. Şi eu eram îndrăgostită de afiş. Eu am intrat, după ce am terminat, în Bucureşti la ambalaje. Trebuia să facem ambalaje pentru o secţie a Ministerului Alimentar, dar ambalaje mai frumoase, de băuturi, de ciocolată. Era o mică secţie experimentală. Am reuşit să intru în lumea filmului prin... căsătorie (Klara Tamas a fost căsătorită cu regizorul Andrei Blaier - n. red.). Bineînţeles că erau nişte lucrări care se discutau multă vreme, dacă să fie sau nu aprobate. Multe nu au fost. Hârtia era preţioasă pe vremea aceea. Noi furam de la revista oficială a ruşilor, care aveau depozit şi furam de-acolo, că altfel era de neatins. Or, 200-300 nici nu se simţea.

Perioada aceea, 1973, coincide cu lansarea revoluţiei culturale a lui Ceauşescu, care a impus nişte rigori protocroniste în artă. Cam ce se cerea?
Da, în artă. Sunt mai multe categorii. Filmul, de exemplu, pentru că necesita foarte mulţi bani producerea lui, era controlat cu multă rigoare şi toate veniturile erau detaliate şi tot ceea ce însemna activităţile adiacente erau verificate, mai ales că producer-ul era statul român, partidul, până la urmă, un singur om. Erau nişte rigori speciale pentru film. La mine afişele erau în foarte puţine exemplare. Totuşi, au trecut prin filtru. Erau unele exemplare de elită care s-au pus mai mult la lansarea filmului, în seara lansării, în Bucureşti, în Cluj, în oraşe mai mari. În rest, se foloseau simple colaje, pentru la ţară.

Aţi avut tangenţă, cu siguranţă, cu cenzura...
Cenzura... era peste tot, am lucrat şi în editură, şi pentru fotografii. La început se cerea ca fiecare fotografie să fie ştampilată. În pictură, dacă erau trei culori de nu ştiu ce fel, nu mai trecea de cenzură. Dar cenzura a venit şi din partea colegilor. Pentru că lor li s-a părut aşa o discrepanţă între colajele lor de nimic şi pretenţiile mele de-a face un lucru internaţional şi valabil oriunde. Dar eu am avut convingerea că, dacă tot mă apuc şi tot pierd timpul, atunci trebuie să fac un obiect de artă, că sunt artist. Nu concepeam să nu fac astfel.

Un spectator este atent la trimiteri, la multiplele straturi de informaţie dintr-un afiş de film?
Acum nu mai ştiu.. Atunci au fost evenimente de câte ori se punea un afiş pentru că erau trimiteri politice şi fiecare ştia despre ce e vorba. Eram aşa bucuroasă în ziua premierei că s-a putut scoate afişul, că am putut să păcălim şi că afişul avea atâtea idei, iar lumea savura ideile şi trimiterile şi erau ca un vernisaj şi pentru mine. Unele afişe îi deranjau pe... bodyguarzi. A fost o ocazie când au dărâmat rotonda de lângă cinema Patria în Bucureşti din pricina unui afiş care înfăţişa un chip cu ochelari cu grilaj.

În ce context l-aţi cunoscut pe Milton Glaser de la New York şi aţi colaborat cu el?
Pentru că am luat marele premiu la San Francisco, am avut o bursă şi în contextul acela l-am cunoscut. El a devenit un fel de mentor al meu. Întotdeauna îmi trimitea afişele lui. Eu spuneam că singura mea dorinţă este ca eu să fac în România ceea ce face el acolo. Şi asta m-a impulsionat foarte mult să fac nişte lucrări şi mai bune. Eu am avut prin el un fel de stare virtuală, că mă aflu într-un context internaţional.

Aţi participat de fiecare dată la expoziţiile internaţionale fără ajutorul Uniunii Artiştilor Plastici?
Cam treceam pe lângă. Şi ei treceau pe lângă mine (râde). Birocraţia era mare şi invidia era imensă. Invidia există în lume, dar atunci erau aşa de puţine posibilităţi, că o simplă invidie putea să-ţi taie drumul pe viaţă. Afişul nu era un obiect de artă de valoare, aşa că îl trimiteam prin poştă, ca persoană fizică, la bienale şi expoziţii.

Imediat după Revoluţie aţi plecat din ţară. Cum s-a schimbat cariera dvoastră?
Am avut două revoluţii în viaţă în 1989: divorţul şi Revoluţia şi m-am simţit aşa... puţin dezrădăcinată, într-o lume foarte schimbată, în Bucureşti. Mi-am spus că trebuie să fac un pas. Şi aşa am ajuns în New York. Făceam şaluri ca nişte lucrări de grafică,pentru Muzeul Metropolitan. Ei fac tot timpul expoziţii, la care tocmai de la compania unde mă angajasem au cerut nişte lucrări speciale. Trebuie să mulţumesc foarte mult Academiei de Artă, care a fost foarte serioasă. Noi nu aveam foarte multe evenimente nostime, cluburi, aşa că în timpul respectiv am lucrat foarte mult, deci am avut un antrenament extraordinar şi abia în New York mi-am dat seama cât de mult ştiu.

Cum apreciaţi nivelul actual al afişelor de promovare a filmelor româneşti?
Sunt afişe de colaj, de fapt, şi sunt nişte fotografii de bun simţ, puse una lângă alta, în condiţii de tipar bune, dar nu sunt artistice.

De ce credeţi că s-a renunţat la partea artistică, plastică a afişului?
Nu ştiu care a fost decizia. În general, în lume s-a terminat epoca afişelor făcute manual. E foarte digitalizat totul. Şi românii au aderat la această linie. Dar eu cred că va veni înapoi un stil pictural sau grafică desenată cu mai multe straturi de idei, pentru că la un moment dat va fi o saturaţie de digital.