Vasile Leordean, despre familie, tablouri şi “misticul” club Rotary

Managerul care a condus fabrica Flacăra a vorbit pentru ZIUA de CLUJ despre pasiunea pentru pictură, dar şi despre cei 500 de fini ai săi.

În vecinătatea fabricii portocalii din centrul oraşului (ex-Flacăra, în locul căreia ar fi trebuit să se înalţe acum şantierul nemţilor de la LBBW) mai funcţionează câteva birouri. În faţa uneia dintre clădiri, un Mercedes cu număr “LEO” îşi aşteaptă proprietarul.

Vineri, la ora 9:00, sunteţi la birou. Veniţi în fiecare zi, chiar şi după încheierea “afacerii Flacăra”?
Ar trebui să fiu foarte liniştit.

Şi nu sunteţi?
Sunt, dar n-aş fi eu dacă aş sta prea liniştit. Am fost legat extraordinar de acest loc. Fiecare cărămidă din fabrica ce a fost făcută în mare parte sub conducerea mea îmi spune ceva. Mă bucur că nu am lăsat pe nimeni pe drumuri, că am asigurat un loc de muncă oamenilor şi după transferul proprietăţii, e una dintre marile mele mulţumiri. Eu cred că se poate face ceva în viaţă dacă iubeşti oamenii. Am avut încredere mare în oameni. Unii spuneau că sunt un naiv, dar, chiar luând în calcul dezamăgirile pe care le-am mai avut, nu regret încrederea. Oamenii care lucrează în jurul tău trebuie să vadă că au valoare în ochii tăi. Cred că a contat că oamenii au fost respectaţi. Nu m-am uitat la nimeni de sus decât dacă m-am aplecat să îl ridic.

La acordarea titlului de cetăţean de onoare aţi avut în sală multe nume foarte cunoscute. Cum i-aţi “adunat” în decursul anilor?
Eu spun că tot ce faci bine în viaţă ţi se întoarce. Eu sunt un om care îi respectă pe cei din jur. Nu contează apartenenţa politică, la ceremonie au fost oameni diferiţi, din toate domeniile, iar prezenţa lor mi-a demonstrat că nu am trăit de pomană. Asta mă face să mă simt mult mai bogat decât sunt. Material, sunt destul de modest, dar sunt foarte bogat în ceea ce priveşte respectul oamenilor din jurul meu. Nu cu toţi am colaborat pe plan economic, cu unii m-am intersectat în diverse acţiuni culturale, la evenimente, în activităţi de binefacere. Şi prin clubul Rotary, din care fac parte, facem astfel de acţiuni, dar considerăm că discreţia e foarte importantă. Clubul este implicat în acţiuni pentru sprijinirea copiilor cu posibilităţi materiale mici, dar care sunt supradotaţi. Copiii au confirmat, au avut rezultate excelente, am avut discuţii cu ei şi le-am cerut un singur lucru: să facă şi ei, când vor avea posibilităţi, ceva pentru alţii. Mai avem şi cantina pentru pensionari, cărora încercăm să le facem viaţa cu ceva mai bună.

Rotary, văzut din afară, apare ca un club exclusivist, cu oameni cu un anumit statut social, care nu prea ies în faţă, este asociat cu tot felul de acţiuni mai mult sau mai puţin vizibile şi cu diverse interese. Ce se întâmplă în clubul Rotary?
Sunt, într-adevăr, oameni cu venituri peste medie acolo, dar toţi cei care vin o fac cu scopul de a-i ajuta pe alţii. Ne sprijinim între noi şi îi susţinem pe cei care au nevoie de ajutor. În întâlnirile pe care le avem în fiecare marţi nu s-a discutat politică niciodată, nu se discută decât despre problemele societăţii, despre ce putem noi rezolva. De altfel, se recomandă ca în club să fie toate meseriile, să avem profesori, medici, economişti, oameni din toate industriile. Încercăm să îi atragem şi pe alţii, să mai contribuie, dar facem lucrurile fără să “batem toba”. Au apărut tot felul de idei, despre ce facem, am fost numiţi în toate felurile, “grupul de pe lac”, puternicii Clujului, milionarii care fac şi dreg, care răstoarnă... Dacă s-ar şti ce lucruri frumoase se discută acolo...

Şi nu sunteţi puternicii Clujului? Milionarii Clujului?
Suntem şi oameni puternici, prin comportament. Dacă suntem condamnaţi, suntem condamnaţi de pomană, fiindcă nu facem nimic rău, nu vorbim, nu bârfim.

Pare greu de crezut că evitaţi subiectul politic, mai ales acum, când trăim în tot felul de crize politice şi economice.
Discutăm despre proiecte. Din când în când, invităm personalităţi din diverse domenii, din sănătate, din sectorul pieţei de capital, care cunosc problema Roşia Montană, de pildă. Îi ascultăm şi creăm un dialog. Sunt oameni întreprinzători, împărţim idei pentru a îmbunătăţi mersul lucrurilor. Încercăm să găsim modalitatea de a comunica inclusiv cu administraţia.

Ce faceţi în afara biroului? Cum arată colecţia dumneavoastră de tablouri?
Îmi place arta, frumosul, în general. Îmi plac pictura şi muzica, dar pictura în mod special. De când mă ştiu, de când am avut şi posibilităţi, am adunat, iar acum am o colecţie în mijlocul căreia mă simt liniştit, sunt în stare să mă uit la o lucrare ore în şir. N-aş putea să spun exact câte tablouri am. Nu am luat nici un tablou cu gândul de a-l valorifica.

Completaţi colecţia?
Iau tablouri ca să le pun pe pereţi şi să le admir, când mai am loc, mai cumpăr, le mai rearanjez, mai fac loc. Asta e plăcerea mea când merg acasă, îmi place să îmi invit prietenii să discutăm despre pictură. Nu pot să ţin conferinţe de artă, nu sunt specialist, dar am învăţat să descopăr frumosul în ele.

Primiţi cadouri tablouri?
Multe sunt cadouri.

Dumneavoastră ce vă place să oferiţi, ce cadouri faceţi?
Îmi place să fac cadouri, dar nu să le cumpăr eu. Nu sunt mare amator de a umbla prin magazine. Prefer să cumpere în locul meu cei cărora le place să cumpere, dau bani, indiferent cât costă. Şi copiilor, şi celor din familie prefer să le dau bani ori să pun pe cineva să cumpere. Îmi place să admir vitrinele, nu să achiziţionez.

Care a fost abordarea dumneavoastră în educarea copiilor? I-aţi lăsat să se descurce sau aţi încercat să îi sprijiniţi cât mai mult?
Eu sunt pentru ideea să se descurce ei, dar tot timpul am fost atent unde trebuie să intervin. Eu sunt un familist, îmi iubesc familia, dar sunt foarte exigent. Nu îi laud pe copii, ce e de lăudat mi se pare normal. În schimb, critic acolo unde cred că ar trebui să se corecteze. Uneori se supără, dar le trece şi au înţeles că aş face orice pentru ei, pentru că familia e totul în viaţă. Sunt mare iubitor de oameni, am 500 de fini.

Nici pe Facebook nu sunt prea multe persoane cu atâţia prieteni. Reuşiţi să ţineţi legătura cu ei?
Am evidenţa, soţia se ocupă de asta. Da, ţin legătura cu ei. La mine vin 15-20 de persoane pe zi. Nu îmi place singurătatea, aş face orice ca să pot comunica, mi se pare foarte important. Dacă poţi comunica, poţi şi să conduci oameni.

Sunteţi mulţumit de rezultatele copiilor?
Unul e inginer, unul e medic şi, după părera mea, au ajuns foarte bine amândoi. Am un nepot student la Manchester, un băiat extraordinar de serios şi de bun, şi asta îmi dă satisfacţii. Mai au şi ei insuccese, dar i-am învăţat că orice insucces trebuie văzut ca un nou început. Tot ceea ce au făcut au realizat cu mâna lor, aşa că sunt mândru de ei. Nepotul meu vine cu diplome acasă, primeşte premii. Studiază genetica. Cercetarea în România e foarte jos, dar şi-ar dori să se întoarcă în ţară, să poată să facă ceva în acest domeniu.

Îl încurajaţi să se întoarcă sau să rămână acolo unde are oportunităţi reale?
Eu aş vrea să vină aici. Mai are câţiva ani de studiu, va face şi practică în laboratoare. Mai sunt, aşadar, nişte ani în care România s-ar putea transforma în bine şi în domeniul cercetării.

În “afacerea Flacăra” aţi făcut ceea ce pe plan economic s-ar numi un exit de succes. Oamenii au plecat către Jolidon, clădirile, la nemţii de la LBBW.
Am făcut una din cele mai bune afaceri imobiliare din zonă în 2008. Înainte de acest pas, în 2006-2007 am făcut studii, să vedem care sunt perspectivele zonei. Aveam 2.500 de oameni, nu era simplu. Ştiam că intrăm în Uniunea Europeană în 2007, personalul era îmbătrânit, în 3-4 ani 70% din personal se pensiona. Dispărea şcolarizarea profesională, ceea ce a fost o mare greşeală a sistemului. Ne întrebam şi ce se întâmplă cu tinerii rămaşi, odată cu deschiderea graniţelor. Erau necesare măsuri de restructurare. Jolidon avea nevoie de oameni mulţi, aşa că am acceptat transferul, cu condiţia ca toţi să îşi păstreze locurile de muncă şi cu 10% în plus la salariu. Proprietatea imobiliară a fost vândută într-un moment bun. Consider că am făcut un lucru bun, fabrica trebuia să dispară din centrul oraşului.

Financiar, a fost o reuşită. Aveţi totuşi regrete privind felul în care s-a “rupt” ceea ce a însemnat Flacăra?
Normal că am. Pentru că asta era viaţa mea. Ca să glumesc, când veneam la birou, până sus, pupam 20 de fete. Când chemam oameni pentru probleme de serviciu tremurau, dar nu de frică, ci din respect. Am lucrat aici mai bine de 40 de ani.n