Răsunetul valurilor pe timpul nopţii este chiar un răsunet al nopţii; şi câţi nu l-au auzit sunând chiar în sufletul lor, ca speranţa spărgându-se repetat de malul întunericului şi scoţând zgomotul înfundat al spumei care geme-n adâncuri! Câte lacrimi n-au plâns cei care au obţinut ceea ce voiau, câte lacrimi n-au pierdut cei care au izbândit! Toate acestea deveniseră pentru mine secrete ale nopţii şi confidenţe ale abisului, în timp ce mă plimbam pe malul mării. Cât de mulţi suntem! Cât de mulţi ne înşelăm! Cât de multe mări răsună în noi, în noaptea existenţei, pe plajele pe care ne simţim luaţi de aluviunile emoţiilor! Toate cele pierdute, cele ce ar fi trebuit să fi fost dorite, cele obţinute, dar care ne-au mulţumit din pură greşeală, cele iubite şi-apoi pierdute, iar odată pierdute, ne-am dat seama, iubindu-le, fiindcă le-am pierdut, că nu le-am iubit; cele pe care ne imaginăm că le gândim când, de fapt, le simţim, cele ce erau o amintire, pe care noi o credeam emoţie; şi tot acest imens ocean ivit din străfundurile deplinei nopţi, răcoros şi răsunător, culcându-se pe nisip, în timpul nocturnei mele plimbări pe ţărm...
Cine dintre noi poate şti cel puţin ce gândeşte sau ce doreşte el însuşi? Cine ştie ce reprezintă el însuşi pentru sine? Cât de multe lucruri ne sunt sugerate de muzică, deşi noi ştim prea bine că n-au cum să existe! Cât de multe lucruri nu sunt evocate de noapte, iar noi plângem, dar ele n-au existat nicicând! Asemănându-se cu o voce care s-ar înălţa în miezul acestei tăceri, deşirându-se lung, răsucirea valurilor explodează şi-nfioară şi se percepe ca o salivare îndepărtată în lungul ţărmului invizibil, dincolo. Cât de intens mor eu când simt pentru tot şi pentru toată lumea! Şi cât de intens simt eu când rătăcesc astfel, necorporal şi uman, cu inima ţeapănă ca o imensă plajă, înconjurat de întreaga mare a totului care, în noaptea în care trăim, îşi frământă valurile răsucindu-şi-le batjocoritor la picioarele mele, în vremea eternei mele plimbări nocturne de-a lungul ţărmului!".
N-am spus-o eu, a spus-o Fernando Pessoa... poate aş fi spus-o la fel de bine sau mai bine, în felul meu, dacă aş fi încercat să descriu starea în care mă aflam. Ştiu că este un fragment mult prea lung pentru un editorial, dar se potrivea atât de bine cu... totul, încât nu am putut să-l mutilez. Am încercat să aleg o singură frază, dar n-am putut, nu are nici un farmec şi-şi pierde sensul. Ieri, când încercam să fug de mine, - da, cu toată laşitatea aferentă! -, intrând în locul în care sunt primită călduros de fiecare dată, căutând nişte cărţi noi - sau mai vechi - în care să mă refugiez, simţindu-mă bântuită de nişte imagini şi amintiri dintr-o scoarţă mult prea groasă a memoriei mele afective, mâinile mi s-au oprit să mângâie delicat, grăbit, dar onctuos, cartea lui frumoasă.
Frumoasă în sensul armonios al consistenţei aparenţei şi al esenţei; oricum, trebuie să recunosc: coperta cărţii era de un albastru pe care-l iubesc, deci, irezistibil pentru mine, acea culoare mă atrage că un magnet. Acest fragment a fost primul asupra căruia mi s-a oprit privirea... probabil nu întâmplător; aşa cum nimic pe lumea asta nu este întâmplător, aşa cum nici o întâlnire pe lumea asta nu este întâmplătoare, aşa cum fiecare apariţie, dispariţie, plecare sau despărţire nu este întâmplată întâmplător.
Întâmplatul neîntâmplător al întâmplărilor te face să te opreşti, cel puţin pentru o clipă, din maratonul cotidian, din zgomotul claxoanelor, din muzici, muncă, filme, cărţi, proiecte, conversaţii, iubiri, dezamăgiri sau contribuţii la clişeisticul Produs Global Brut "Saint Valentine", să rămâi în frigul de afară, cu fulgii care-ţi întind rimelul pe obraji, transformându-se în nişte lacrimi negre sau îţi "desăvârşesc" coafura în stil suprarealist. "Lacrimi negre"... dacă aş fi pictor, aş vrea să pictez suferinţa pe chipul unei femei frumoase, pe care se preling nişte lacrimi negre; ar arăta mai sinistru, oare? Nu cred. Cred că ar fi doar neobişnuit, aşa cum "negrul" sau "albastrul" poartă în acest moment semnificaţiile pe care o anume civilizaţie i le-a imprimat. Aşa cum nu toate lacrimile şi nu toate durerile sunt la fel, nu tot ce simt oamenii este repetabil, tot aşa cum zenitul exprimării durerii nu sunt nişte secreţii saline, incolore. Nu vi se pare ironică toată biologia asta umană? De ce să fie lacrimile umane incolore? Incolorul, în cel mai rău caz, semnifică neutralitate; sigur, ne putem gândi la acele "lacrimi de bucurie", însă, cu riscul de a nu avea dreptate, tind să cred că sistemul nostru endocrin ne joacă feste, ocazional. În marea majoritate a cazurilor, lacrimile curg din motive mai puţin plăcute, deci, în opinia mea, ar putea fi negre. Simbolistica negrului e uneori, mult mai potrivită.
Aceste gânduri se întâmplă să te prindă chiar într-o intersecţie, ad litteram, dar şi o intersecţie simbolică... o punte între frică, întuneric, incertitudine şi trecut, pe o parte, şi viitor, lumină, vis, speranţă, pe de altă parte. Nu e întâmplător că în anumite momente ale maratonului nostru cotidian, deşi alergăm pe pista corectă, se întâmplă să ne lovească o maşină, să ne internăm la terapie intensivă sau chiar să ne aflăm în comă şi singurul lucru care ne ţine în viaţă este un banal tub de oxigen. Tubul de oxigen poate avea multe forme, chipuri sau culori. Uneori, se întâmplă exact că în romanele lui Murakami; o pisică neagră dispare, fiind prima verigă dintr-un lanţ logic al schimbărilor cruciale în viaţa unui om. Iubesc aceste concluzii, când realismul magic, nu a la Borges sau a la Murakami, ci adaptat universului individual, "ţi" se întâmplă exact atunci când trebuie.
