În toamnă trebuie ales un parlament căruia fiecare român îi încredinţează patru ani din viaţă. Să crezi că poţi vota pe criterii meritorii ţine doar de imaginaţia cea mai vie, pentru că resurse umane şi intelectuale credibile nu mai există în mediile politice româneşti. Fapt demonstrabil. După două decenii de rocade, traseism cu pretenţii metamorfice, alibi-uri doctrinare cârpite grosolan şi insolent, ‘sistemul' e epuizat de propriile-i vicii.
Criza din 2012 este imensă. Nu pentru că a periclitat relaţiile României cu Europa şi SUA, nu pentru că zdruncinat din nou o economie puţin performantă, nu pentru că a paralizat societatea şi stupefiat prin nonvaloare, ci pentru că instituţiile fundamentale ale unei comunităţi de 20 de milioane de oameni, cu responsabilităţi critic asumate la nivel european, au fost strivite ca nişte machete de carton, servind ambiţiile unor grupuscule semi-politice inapte de guvernare, ieri ca şi azi. Am o senzaţie de vremuri putrede, cu iz de mucegai şi impostură, ca şi atunci când, în ruinele arse ale Curţii domneşti din frântul Bucureşti fanariot al secolului XVIII, se adunaseră hoţi, vagabonzi, răpciugi, cerşetori - "crai" toţi - şi prostituate, profanând cu parodie vulgară, saturnalii obscene şi scandal ceea ce fusese palatul Domniei, centrul de autoritate al unei ţări care, în vremuri bune, talonase puterile europene. Iată acelaşi spectacol imund. De s-ar fi ivit acum vreo Pena Corcoduşa, răcnind dispreţuitoare în faţa acestei parveniri: "Crailor!"...
Criza e imensă pentru că niciodată nu s-a văzut mai bine fractura care-i separă pe românii de corpul politic al ţării pe care o locuiesc. Sunt două dimensiuni opuse. Statul nu este doar piratat pentru a servi scenarii ieftine şi scopuri de nişă (o tradiţie încă din 2000-2001, sub oblăduirile Năstase şi Băsescu, amândoi liliPutini - reiau formula lui Adam Michnik - în felul lor); Statul e dezmembrat în funcţionalitate, văduvit de rol, delegitimitat politic, aşa cum fusese delegitimat economic în mizerii anii '90, când devenise nu doar incapabil să producă bunăstare, ci era însuşi cauza pauperizării unei naţiuni întregi. Dacă viciul manipulării instituţionale e una din metehnele modernităţii româneşti, cel puţin înainte de 1940 Statul produsese un summum de bunăstare economică de care beneficia o largă parte a societăţii. În retrovizoarele prezentului, anii 1890-1938 par fabuloşi, oricare le-ar fi fost păcatele. Dar Statul actual, carcasă goală şi scumpă, manevrat de crai de Curte-Veche, nu are nimic a face cu cel din prima treime a secolului XX. Incompetenţa în guvernare, lipsă crasă de viziune pe termen lung, diformitatea instituţională îl caracterizează.
Iar dacă incapacitatea puterii politice actuale de se a reforma este absolut irevocabilă, ceea ce mă scandalizează e inabilitatea societăţii civile mature şi a mediilor economice de a-şi conştientiza greutatea reală, de a multiplica acţiunile comune şi a crea o agendă, separat de guvern. O rutină a criticii difuze, într-o parte, şi cea a responsabilităţii unui business, în alta, ţin cele două comunităţi în afara conlucrării efective. Germania de după 1945, crunt devastată de război, şi-a clădit economia socială de piaţă şi a devenit gigantul mondial de azi prin cooperarea activă între societatea civilă (ordoliberalismul iniţial fiind o filosofie economică a Şcolii de la Freiburg) şi cea de afaceri, sub direcţia unei clase politice democrate şi apte, susţinută de Occident. Relaţionând intens şi legitim cu Uniunea Europeană - care ar prelua rolul de coordonare -, societatea civilă şi mediile de afaceri din România au acum exact aceeaşi opţiune. Care nu se refuză. Pentru că suntem într-un an zero şi trebuie reclădit aproape totul.
Radu ALBU COMĂNESCU
