Mi-e somn. E aproape ora 5 dimineaţa şi tocmai m-am întors de la cheful de închidere al TIFF. Mi-am adus aminte că promisesem să scriu câte ceva despre festivalul care a pornit încet acum şapte ani şi a ajuns să se transforme într-o stare de spirit, aşa că m-am aşezat să scriu.
Căutam la un moment dat cuvinte mari, laude care să îmbrace într-un fel sau altul tot ce s-a întâmplat la această ediţie de TIFF. Dar m-am liniştit. Nu că nu aş avea motive de laudă (din contră), dar pentru că, pe undeva, majoritatea lucrurilor mari despre TIFF s-au spus.
Că e cel mai cel, că transformă cu fiecare ediţie oraşul, că atrage oameni MARI, nume sonore ale fabricii de vise şi multe altele, pe care probabil le ştiţi mai bine decât mine. Am avut norocul să trăiesc ediţia din anul acesta din postura unui participant şi m-am lovit de mai multe ori de întrebarea: “Cum de te-ai gândit să scriu un scenariu?”.
Răspunsul meu a fost, cu mici modificări, în funcţie de conjunctură, cam acelaşi: “Am îndrăznit”. Am îndrăznit să fac ceva ce-mi place şi care, spre plăcuta-mi surpriză, a plăcut şi altora.
Cu atât mai bine. Şi apoi mi-am amintit brusc faptul că o condiţie la fel de esenţială a experienţelor trăite de mine anul acesta a fost o altă îndrăzneală (văzută de unii drept nebunie). îndrăzneala venită din partea unei mâini de oameni care au avut curajul de a realiza un festival de film la Cluj.
Părea la început o tentativă sisifică şi totuşi, cu încăpăţânare sănătoasă, TIFF-ul a crescut de la an la an. Aşa că tot ce aş putea spune despre TIFF în momentul de faţă ar fi un “Mulţumesc!”. Mulţumesc celor care s-au implicat în toată această dulce nebunie pentru faptul că mi-au dat un motiv în plus să fiu mândru că sunt clujean.
