O generaţie îi urmeazã alteia, una o înalţã şi o zideşte pe cealaltã. Ca înlãuntru al omului, Biserica este ea însãşi o zidire pe un adevãr revelat de Tatãl (“Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu cel viu…”). Zidirea e înãlţare, desãvârşire, împlinire, motiv pentru care cel ce o stricã e mic în împãrãţia cerurilor.
O generaţie moşteneşte zidirea (fizicã şi duhovniceascã) a celeilalte, dar moştenirea între sfinţi o dã singur Dumnezeu. El singur poate risipi pietrele (semnele luminii), pentru a face loc în lume desãvârşirii omului. A oamenilor. Fiindcã ce sunt oamenii? “Zidirea lui Dumnezeu”, ogorul de luminã al puterii Lui. Iar temelia zidirii lui Dumnezeu este Iisus Hristos.
Numai pentru lucrul zidit deasupra va primi cineva rãsplatã, zice Sfântul Apostol Pavel. Deasupra însemnând aici Duhul Sfânt, cel ce se aflã deopotrivã în noi (întru noi) şi dincolo de noi. Porunca Mântuitorului este: “Sã vã iubiţi…”. De ce? Fiindcã nu noi zidim, ci iubirea ne zideşte pe noi: în cunoaştere, în nãdejde, în înţelepciune şi în credinţã. în fond, fiecare bisericã stã pe ceea ce tot Apostolul Pavel numeşte piatra duhovniceascã a lui Hristos.
Pe izvorul apei celei vii din parabolã. Aici e însã lucrul minunat. O bisericã nu se zideşte propriu-zis, ci “primeşte zidire”. Din ce: din rugãciunile, din “darurile duhovniceşti” şi din profetizarea (vestirea) cuvântului lui Dumnezeu. Spus altfel: a-l zidi pe cel de lângã tine. Spre mângâierea şi spre desãvârşirea tuturor. A ne zidi unii pre alţii (ar fi una din Cuvânt`rile de despãrţire a Mântuitorului). A zidi o bisericã înseamnã aşadar a fi aproape.
Nu oricum, însã, ci prin sângele lui Hristos.
Sincerele mele sentimente de recunoştinţã şi admiraţie faţã de pãrintele Iulian Benche, cel care, într-un timp record şi cu inimaginabile dificultãţi, a reuşit sã mai punã pe cerul Clujului o cruce. Un moment de jertfã în asaltul pentru cucerirea împãrãţiei celei veşnice.
Dragoste şi preţuire tuturor celor ce i-au stat alãturi în aceastã sublimã împlinire a viselor îndreptãţite din credinţã.
