Atuuri pierdute

Fiecare oraş moşteneşte o zestre primită de la aşezarea sa geografică, aportul generaţiilor anterioare şi conjuncturile apărute pe parcursul istoriei sale.

 Dar această zestre nu e un dar pentru totdeauna şi nevalorificată în timp, se poate pierde. Iar pentru această pierdere sunt vinovaţi nu numai cei din fruntea cetăţii, ci şi egoismul cetăţenilor care nu s-au gândit la generaţiile viitoare. Să luăm cazul municipiului nostru.

 

Parcul Est/Tineretului din cartierul Gheorgheni a făcut obiectul unui proiect avizat în 1968, ce angaja o amenajare a 140 ha şi va face posibilă digarea primului lac dinspre vest. Deoarece între timp aria de poluare din platforma industrială începe să se extindă în zona de est a municipiului (faţă de centrul istoric) şi se constată că tot în această zonă criza de spaţii verzi amenajate e cea mai acută, s-a decis reluarea studiului, de această dată pe 110 ha situate între cartierele Aurel Vlaicu şi Gheorgheni, având ca latură sudică pârâul Becaş.

 

 în proiectul din 1984 (comandat şi avizat de primărie) s-a urmărit să se pună în valoare un teren neocupat de construcţii, dar având avantajele : suita de lacuri, cursul pârâului Becaş, vecinătatea băilor Someşeni şi prezenţa unui fond vegetal, pepiniera . Nucleul, punctul forte al parcului, urma să îl constituie suita de lacuri (patru mari şi unul mic) ce permiteau, pe lângă agrementul riveran şi realizarea unei PISTE DE CANOTAJ lungă de 1000m, ca şi a unui nou ŞTRAND.

 

 în plus, realizarea acestei învestiţii ar fi adus un spor de la 30000 mp spaţiu verde (ajungându-se la nivelul anului 1989 la cca 9mp/locuitor de spaţiu verde amenajat); s-ar fi ajuns până în vecinătatea pieţii Mărăşti, ar fi permis un acces facil, pietonal al locuitorilor din cartierele Aurel Vlaicu, Gheorgheni, Mărăşti; ar fi devenit un ecosistem generator de microclimat benefic şi o componentă majoră a subsistemului V din “Sistemul de spaţii verzi de agrement şi sport” al municipiului.

 

 Ba mai mult, Parcul  Est ar fi adăugat un plus de identitate oraşului, nu numai ca un atu natural, ci şi un posibil centru de nataţie. Dar trenul a plecat ! Din trupul parcului au fost luate pe rând bucăţi : baza R.A.T.U.C. (parcare şi întreţinere troleibuze); capela şi cimitirul militar; învăţământul superior; biserica; Iulius Mall; recentele blocuri. în perspectivă alte construcţii şi transformarea cartodromului în zonă rezidenţială ... Oare ce oraş şi-ar mai permite să dea cu piciorul la o asemenea ofertă a cadrului natural?!

 

 

Natura a fost darnică cu municipiul nostru pe lângă “bogăţia albastră” (Someşul Mic, Nădaşul, Becaşul, lacurile-inclusiv cele din amonte), pe lângă configuraţia animată a reliefului i-a mai pus la dispoziţie şi o culme Belvedere, ce pătrunde până în inima oraşului! Alţii apelează la un turn de televiziune pentru a oferi o panoramă asupra oraşului. Noi avem la dispoziţie pintenul dealului Hoia - Cetăţuia, un “balcon” situat la 50 m faţă de “buricul târgului “ medieval, de unde, mergând în jurul Cetăţii austriece, ai un tur de orizont de  circa 270 grade. Iar efortul urcării treptelor e răsplătit din belşug de imaginile ce iţi oferă ca-n palmă, evoluţia oraşului milenar.

 

 Dar nici acest dar nu a fost folosit cum se cuvine: aleile de acces de pe versantul sudic au rămas cu situaţia după alunecările din 1977; culmea dealului a fost ocupată încă din anii ‘80 de tot felul de improvizaţii (cu acordul administraţiei de atunci) aşa că promenada de creastă ce ar fi permis legătura centru - pădurea Hoia, având mereu oraşul la picioare, a rămas doar un vis pierdut, iar hotelul Belvedere (o funcţie bine venită faţă de aceea a unui grup şcolar...) nu are în vecinătatea sa o incintă fortificată vie unde şi un muzeu al oraşului  şi-ar fi găsit locul, în întâmpinarea turiştilor .

 

în anii ‘70 ai secolului trecut, sistemul politic a impus comasarea unităţilor industriale într-o singură zonă ce ar fi favorizat o infrastructură eficientă, cooperare şi o unică arie de poluare. Aşa s-a născut Platforma Industrială de la nord de calea ferată  şi care a obligat apoi  la introducerea tramvaiului pentru a permite transportul a peste  70.000 salariaţi. La sfârşitul deceniului  suprafaţa ocupată de industrie, depozite, circulaţii va ajunge la cca 300 ha. Intrându-se după 1989 în economia de piaţă, tot mai multe unităţi economice  n-au mai fost competitive, reducând sau stopând activitatea.

 

Decretul 834/1991 va cere ca efectele acestui proces economic să se materializeze  într-o reducere  a suprafeţelor ocupate doar la terenul necesar unei activităţi bine justificate.  Numai că nu s-a întâmplat aşa, pentru că “ băieţii deştepţi “ au intabulat integral terenul ocupat înainte de 1989 şi au început să trăiască din închirieri. Primăria ar fi putut să verifice aplicarea legii şi să aplice o politică fiscală  care să impiedice deţinerea nejustificată a unor suprafeţe neimplicate în circuitul economic.

 

Dar această şansă a creşterii AVUTULUI FUNCIAR, a creării unei “monede de schimb” /schimb de terenuri, în situaţia punerii în posesie a unor foşti proprietari a fost ratată. Pierderea celor trei atuuri (ce nu sunt decât câteva dintr-o listă) demonstrează convingător că atunci când oraşul nu işi defineşte un viitor / o politică urbană calată pe interese majore de continuitate viabilă, nu are decât de pierdut.