Canalul Morii, după 450 de ani

Am fost întrebat daca este cazul ca şi Canalul Morii să fie acoperit sau nu, pentru că, aşa cum arată şi miroase acum pe unele porţiuni, balanţa ar înclina catre da.

Asta, pentru că se pleacă de la efecte şi nu de la cauze. Să facem o întoarcere în timp şi să amintim că această “sursă energetică” îşi are actul de naştere în 1558, fiind săpat pentru a mişca roţile morilor, dar şi în alte scopuri, inclusiv pentru a oferi apa la udatul grădinilor. De-a lungul timpului, în cei 450 de ani de existenţă, chiar dacă şi-a mai schimbat traseul sau numărul braţelor, el a rămas o prezenţă bine definită, nu numai ca utilitate, ci şi ca o componentă, alături de Someş, a identităţii oraşului.

 

 în anii ‘60 ai secolului trecut, de exemplu, încă te mai puteai bucura de existenţa mai multor ambienturi umbroase, cu clipocit de ape şi conversaţii pe diferite tonuri ale păsărilor, cu sălcii ce mângâiau cu pletele lor apa şi cu adâncimi lichide, ce te ademeneau prin misterul lor la incursiuni meditative. Un astfel de univers, parcă dintr-o altă epocă, era cel dintre fosta captare (pentru alimentarea bazinelor unde se “producea” gheaţa necesară a oraşului estival) şi podeţul ce făcea legătura cu strada Şesului: la baza imaginii era curgerea unduioasă printre maluri înverzite şi animate a acestui braţ al Someşului, curgere ce avea în capăt silueta capelei cor Calvaria (a cărei absidă datează din secolul XV) iar deasupra, printre ramuri, era un petec de cer.

 

 Atât imaginea dealului încoronat de capela “aurită” în orele după-amiezii, cât şi verdele smarald al apei, erau filtrate prin şuviţele lungi ale salciilor, ce se întâlneau cu tuleele maronii ale stufului. Aşa că nu se putea să nu te tenteze să fixezi pe peliculă sau într-un desen un asemenea cadru. Azi, în acelaşi loc, se impune cu aroganţă un bloc de 11 niveluri (de ce tocmai aici?!), se scoate din circuitul verde fostul Parc al Rozelor născut în anii ‘70. Şi aşa, încetul cu încetul, au dispărut din vecinătatea Canalului micile universuri, moara de hârtie (pomenită la 1587), puntea suspendată, sălciile de pe Bariţiu, moara din fosta Piaţă 1907 şi multe altele, iar din anii ‘60, a dispărut şi braţul estic al acestuia (ce începea din vecinătatea întâlnirii străzii Iazului cu strada Scorţarilor).

 

Tot în anii ‘60, începe înlocuirea malurilor din  bulumaci şi scânduri din lemn (în spatele primilor) cu zidărie din piatră brută şi parapet din beton armat (ce va imita la început fostul parapet din lemn, cu 3 bare orizontale). în anii ‘80, o deversare, anulată apoi, a unei părţi a canalizării menajere din cartierul Zorilor în Canalul Morii, afectând şi Grădina Botanică, va face să se vorbească de o apă poluată, iar lipsa de civilitate a unor riverani va participa la punerea sub semnul întrebării a Canalului “deschis”. Primul pretext de a-l acoperi va apărea  în zona Pieţii agro-alimentare “Mihai Viteazu” unde, în lipsa unor condiţii adecvate (chiar după realizarea halei), deşeurile vegetale se aruncau în canal. Tot la sfârşitul deceniului IX al secolului trecut, introducerea tramvaiului pe Str.Bariţiu se va face pe seama acoperirii Canalului Morii.

 

Azi, adepţii acoperirii îşi motivează opţiunea şi pe faptul că s-ar impune decolmatări (curăţiri de mâl) foarte dese (una începută chiar în acest an), numai că se uită că aceste depuneri provin de la cei trei afluenţi sudici (Popii, Ţiganilor 1 şi Ţiganilor 2). Or, în anii ‘60, profitând de o propunere a hidrologilor de a se face stăvilare de retenţie pe afluenţii sudici (măcar pe 3 din 7) în vederea preîntâmpinării unor inundaţii sau blocări ale canalizării, am considerat că o asemenea acţiune ar putea fi benefică atât pentru reţinerea aluviunilor, dar şi în alt scop. Dar despre acest aspect, într-un alt articol. Pâna atunci, repet: în orice iniţiativă de politică urbană, în stoparea unor disfuncţii, să plecăm de la cauze şi nu de  la efecte. Dacă până şi un emisar ca Rinul a devenit curat, de ce nu şi Canalul Morii?!

 

Arhitectul Vasile Mitrea este conferenţiar al Facultăţii de Arhitectură şi Urbanism a Universităţii Tehnice Cluj-Napoca, membru în Consiliul Superior al Urbaniştilor din România, membru în Comisia Naţională a Monumentelor Istorice şi membru în Consiliul Ordinului Arhitecţilor din România.