Personal, prefer luciditatea. Vreau să apăr aici, oarecum împotriva curentului, două idei – avantajele învătării a cel putin două limbi de mare circulatie şi legitimitatea Europei multilinguale – plecând de la experienta personală a folosirii, alături de română, a germanei, englezei, francezei şi italianei, şi a deciziilor administrative în materie de educatie linguală. Apăr aceste idei recurgând la argumente comprimate în maxime izbutite, devenite de referintă.
Sunt cel putin patru premise pentru a putea întemeia concluzia importantei cruciale a limbii în viata oamenilor. Cicero (De officiis, 1, 50) a observat că limba asigură, alături de “ratiune”, “legătura” în societate (“societatis vinculum ratio et oratio”). Hegel considera că limba este oglinda gândirii (“die Sprache ist gleichsam der Leib des Denkens”).
Heidegger ne-a convins că de limbaj depinde felul de a fi al oamenilor (“le langage est la maison de l’Etre”), iar Wittgenstein ne-a arătat că oamenii posedă atâta cunoştintă câtă se poate exprima lingual (“the limits of my language mean the limits of my world”).
La aceste premise deosebit de notorii, care ne asigură de importanţa limbii, oarecum “în lărgime”, se adaugă cel puţin două observaţii care ne semnalizează “adâncimea” importanţei limbii în viaţa oamenilor.
Honoré de Balzac vedea limbile ca un fel de comprimate ale trecutului (“souvent, j’ai accompli de délicieux voyages, embarqué sur un mot dans les abîmes du passé…”, Louis Lambert), iar Nietzsche socotea cuvintele drept “judecăţi prealabile”, la care recurgem, ca oameni, atunci când le folosim.
Walt Wittman (Slang in America) semnala că limbajul este de fiecare dată expresia unui mod istoric de viaţă al oamenilor (“language is not an abstract construction of the learned or of dictionary-makers, but is something arising out of the works, needs, ties, joys, affections, tastes, of long generations of humanity, and has its bases broad and low closed on the ground”).
Peste toate acestea, o maximă chineză ne atrage atenţia, pe bună dreptate, că deranjamentele linguale antrenează până la urmă confundarea lucrurilor (preiau maxima în germană: “zuerst verwirren sich die Worte, dann verwirrren sich die Begriffe und schließlich verwirren sich die Sachen”).
Premisele evocate pun în lumină, în mod convingător, sper, importanţa şi delicateţea aparte a limbii şi invită astfel la a lua în serios, la orice vârstă, pregătirea linguală şi exigenţele acesteia. Nu ne este nicidecum accesibilă lumea descrisă în Geneză, în care “era o singură limbă pe întregul pământ”.
Avem însă motive să nu fim de acord cu concluzia prea sceptică – pe care George Bernard Shaw (“no man fully capable of his own language ever masters another”, Maxims for Revolutionists) a tras-o fără ezitare – aceea a imposibilităţii practice de a stăpâni cu adevărat o altă limbă decât cea maternă. în fapt, învăţarea de limbi diferite a rămas mereu posibilă, iar proba practică o oferă numeroşii vorbitori excelenţi de limbi materne ale altora, din jurul nostru.
A învăţa însă doar limba maternă nu mai dă rezultate, câtă vreme vaste şi cruciale experienţe de cunoaştere şi de comunicare se petrec în alte limbi. Se ştie, Carol Quintul vorbea franceză, flamandă, germană, spaniolă, italiană şi obişnuia să spună: “Câte limbi cunoşti, de atâtea ori eşti om”.
Oricât de importantă este buna stăpânire a unei limbi materne, aceasta nu mai este de ajuns. Fiecare limbă structurează realitatea într-o manieră diferită (un exemplu banal, germanii percep luna ca fiind de genul masculin, der Mond). La începutul celui de-al treilea mileniu, în mijlocul realităţii atât de complexe şi de schimbătoare în care trăim, nu ne mai putem mulţumi cu o singură viziune asupra lumii, oferită de o singură limbă.
Chiar dacă limba maternă ar fi lingua franca, precum este în zilele noastre engleza, iar altădată erau greaca sau latina, cine nu stăpâneşte altceva decât lingua franca, poate, desigur, schimba informaţii pe o suprafaţă mai mare, dar este îndoielnic că mai poate ajunge la comunicare fără limitări culturale.
Observăm, de altfel, spre ilustrare, cât de mare este nevoia ca, pentru a înţelege trecutul, să se investigheze vestigiile culturale majore (de pildă Biblia) în alte limbi decât lingua franca a timpului sau, ca un alt exemplu, cât de acută este nevoia de a depăşi astăzi subiectocentrismul cultural, îndemnând tinerii să înveţe şi alte limbi decât lingua franca. Condiţiile de viaţă din lumea internaţionalizată şi, până la urmă, globalizată de astăzi induc, cu forţă fără precedent, nevoia unei radical noi abordări a întrebărilor cu privire la formarea linguală.
Pentru a face cât se poate de intuitivă nevoia unei noi abordări a formării linguale vreau să aduc în discuţie schimbările recente ale multilingualismului. în consecinţa istoriei, în tradiţia Europei moderne, avem multiple limbi vorbite în acele comunităţi în care diferite grupuri etnice, particularizate lingual, coexistă pe acelaşi teritoriu.
Unde oamenii au limbi materne diferite, multilingualismul este unul dintre rezultate. între timp, însă, multilingualismul rezultă din încă trei surse. Prima o reprezintă unificarea europeană, care pune într-o comunicare, ce se extinde astăzi, oameni din diferite comunităţi etnice şi linguale. Noile comunităţi ale Europei unificate sunt inevitabil multilinguale. A doua sursă o constituie “noua migraţie de popoare”, ce se petrece, oarecum surprinzător, în modernitatea târzie.
Dinspre Asia spre Europa, dinspre Europa de Est spre Europa de Vest, dinspre Europa spre America, dinspre Sud spre Nord şi, desigur, în multe alte direcţii oamenii migrează în căutarea de joburi, de şanse de viaţă şi de oportunităţi de realizare personală. A treia sursă se datorează restructurărilor din economia epocii globalizării: mari companii operează transnaţional şi recrutează personal de orice nivel de calificare de pe plan, practic, global.
Se petrece întâlnirea cotidiană a unor oameni înrădăcinaţi, prin educaţie, în culturi variate, cu baze linguale diferite, încât, din nou, multilingualismul este consecinţa.Ca urmare a surselor amintite, generatoare de multilingualism, se vorbeşte astăzi, legitim, de “societăţi multilinguale”.
în definitiv, care societate ar putea pretinde astăzi că nu este multilinguală? Foarte probabil, doar societăţile izolate au mai rămas monolinguale. în fapt, multilingualitatea este acum starea normală a comunităţilor.
