COLŢUL JURIDIC. Cum se prescriu creanţele

Prescripţia creanţelor este definită că fiind stingerea acelei componente a dreptului la acţiune care rezidă în posibilitatea titularului dreptului de creanţă de a obţine obligarea subiectului pasiv la executarea obligaţiei corelative.

 

Rezultă că, după împlinirea prescripţiei creanţei, creditorul nu mai poate constrânge debitorul să facă plata, iar debitorul poate să refuze să o facă. Dar plata făcută de debitor după prescrierea dreptului creditorului nu mai poate fi cerută spre restituire de debitor.

Prescripţia nu operează de la sine, ci numai la cererea părţii interesate, iar  instanţa nu poate invoca din oficiu prescripţia nici dacă e vorba de stat sau de unităţi administrativ teritoriale.

Un principiu important al prescripţiei extinctive este stingerea dreptului la acţiune privind un drept accesoriu odată cu stingerea dreptului la acţiune privind dreptul principal. Excepţia de la acest principiu prezintă relevanţă pentru recuperarea debitelor, şi anume garanţia ipotecară.

În situaţia creanţelor garantate cu o ipotecă sau gaj, odată cu prescripţia dreptului privind acţiunea principala nu se stinge şi dreptul la acţiunea ipotecară, întemeiată pe caracterul real al ipotecii. Astfel, creditorul ipotecar poate urmări bunurile ipotecate în limita debitului garantat şi poate refuza radierea ipotecii în cazul în care creanţa nu este achitată, deşi dreptul la acţiunea principala a fost prescris.

O altă excepţie importantă este reprezentată de prescripţia prestaţiilor succesive. Deşi Codul Civil prevede o prescripţie deosebită pentru fiecare prestaţie în parte, în cazul în care aceste prestaţii succesive formează un tot unitar, dreptul la acţiune va fi stins printr-o singură prescripţie.

“Totul unitar” poate deriva din lege sau din convenţia părţilor. Acesta este cazul unui contract de credit care chiar dacă este format din prestaţii succesive compuse din rate eşalonate, e guvernat de o singură prescripţie, nu de prescripţii distincte aferente fiecărei rate în parte.

Dacă am admite teza contrară, debitorul ar fi ţinut de obligaţia să chiar dacă creditorul ar fi pasiv mai mult de trei ani de la scadenţa creanţelor.

Marius COLTUC

Cabinet de avocat Coltuc