Cum şi în ce fel ne mai e frică de Virginia Woolf?

“Căci nu aparţinem, fiecare, câte unei familii, câte unei familii spirituale, dincolo de care «nu vedem», dincolo de care «nu suntem»?” - mă întrebam şi eu, asemeni lui Constantin Noica, într-o zi de duminică.

De ce unii pot plânge două ore, unii intermitent, alţii fără-ncetare, în timp ce vizionează filmul "The Hours"? Plâng pentru că se recunosc atât de mult în viaţa şi trăirile dramatice ale Virginiei, ale Laurei sau ale Clarissei, din acel film trist. Plâng deoarece nu-şi doresc să ajungă în situaţia acelei mame, care se vede nevoită să aleagă între moarte şi abandonul familiei. Abandonul soţului fericit în platitudinea dulceagă a vieţii-clişeu, din pachetul "visului American", într-o cochetă suburbie a Los Angeles-ului anilor ‘50 - soţ care o iubeşte, ba chiar a "salvat-o" căsătorindu-se cu ea, oferindu-i o axă în jurul căreia să se învârtă zilnic, împlinind-o, oferindu-i sens existenţei insipide de fetiţă ciudată, stranie - , micului ei băieţel şi vieţii neîncepute, ce o purta în pântece. Laura Brown alege să-şi nască copilul şi după aceea să-l părăsească, deopotrivă cu restul familiei. Îi abandonează şi pleacă. O decizie asumată. Fără cuvinte sau explicaţii.Un gest. Atât. Toată lumea o consideră un monstru, bineînţeles. Ce fel de mamă ar putea face aşa ceva? În ultimă instanţă, ce fel de om ar putea mutila sufletele celor dragi într-un asemenea mod?

Răspunsul e unul simplu, în aparenţă - un om fără suflet, un monstru, ar afirma marea majoritate. Decapitată şi arsă pe rug! - ar spune alţii, mai radicali. Iar pentru a-i conferi acestei "fripturi în sânge" o aromă mai specială, o puteţi "condimenta" cu puţină celuloză îngălbenită şi maturată, purtătoare de onoare a semnăturii Virginiei Woolf. Fără aperitiv, de această dată. Ea nu a putut alege altceva. De fapt, greşesc, ar fi putut: să aleagă moartea, însă a ales viaţa; viaţa Laurei Brown - nu a unei mame, pe chipul căreia e creionată cu o stângăcie funestă fericirea tâmpă, desprinsă, parcă, dintr-o ilustrată idilică din sloganele-clişeu, menite să mobilizeze o naţiune cu moralul la pământ -, care nu e decât un alt fel de moarte, în aceste condiţii. O moarte lentă si chinuitoare. A fost alegerea ei. Sigur, unii îmi vor spune că scriu despre un non-sens, despre o stupiditate. Filmul, scenariul, personajele, dar mai ales viaţa şi problemele pe care (cred că) le trăiesc acestea. În logica celor care împărtăşesc o astfel de opinie şi poate în cea a unei generaţii, totul este mult mai simplu şi mai uşor: acele personaje nu au probleme reale, adevărate. Nu au trăit în comunism, "de par egzamplu", ele nu trăiesc într-o ţară cu o astfel de moştenire şi care se află în aşa-zisa "tranziţie".

Logica "acelei" generaţii spune că dac-ar fi trăit în comunism sau în anii imediat următori ar fi simţit atunci ce înseamnă să trăieşti greu, ce înseamnă "adevăratele probleme". Atunci aveai dreptul să te plângi că-ţi este greu; atunci se tăia curentul, atunci toată lumea şi-a pierdut economiile de-o viaţă. Atunci, cine n-a putut "privatiza" definitiv şi irevocabil tot ce era posibil a rămas un perdant. Un "loser". Un inadaptat social. Unul căruia, probabil, îi repugna conceptul darwinismului social. "Uite, atunci era greu!", ar spune părinţii sau bunicii noştri. În zadar se lamentează Virginia şi gaşca ei sinucidală, aia nu e suferinţă, alea nu sunt probleme "serioase". Atunci erau probleme. Acum avem probleme. Ţările din lumea a treia au probleme. Copiii din Africa mor zilnic din cauza malnutriţiei; bieţii copii din Afganistan sau din alte zone conflictuale au probleme. În definitiv, au mai multe probleme japonezii ce-şi plâng morţii - victime ale recentelor cutremure, sau americanii care fac acelaşi lucru, comemorând 9/11.

Ce minte bolnavă trebuie să aibă cei care plâng la un film, care ilustrează viaţa Virginiei Woolf şi impactul nefast pe care-l are lectura cărţii "Mrs. Dalloway" asupra vieţii a trei femei diferite, pe care le separă, temporal, 80 de ani?! Surprinzător sau nu, există şi astfel de fiinţe, cu trăiri intense, inteligente - poate prea intense, că de-acolo li se trage -, care aparţin unei anume familii spirituale. Indiferent că cineva s-a născut în Londra anului 1882, cineva în America anilor ‘50, iar altcineva, de ce nu, în Europa de Est a anilor ‘80? Ne separă decenii, revoluţii, războaie, vieţi, morţi, catastrofe, progres tehnologic şi industrial, invenţii, "globalizarea", fenomenul încălzirii globale, pierderea rolului statului-naţiune şi creşterea importanţei entităţilor suprastatale fără precedent, locul sau data naşterii. Doar atât. Ah, da, mai e şi numele ce ne-a fost dat să-l purtăm o viaţă întreagă. Ca o ştampilă pe frunte. Tatuată, chiar. Vizibilă pentru toţi, dar pe care nu o putem şterge sau "modifica". Sigur, se rezolvă totul dacă ne dorim suficient de mult. Se poate şterge cu laserul. Există chirurgia plastică. Totul e posibil; dar ce schimbă un act de identitate fals sau un pseudonim? Nimic. Absolut nimic.

Eventual, ne poate servi drept refugiu temporar, iluzoriu. Nu putem fugi de noi înşine, chiar dacă ni s-ar pune la dispoziţie o maşină a timpului extrem de performantă, care ne poate teleporta spre orice destinaţie, în timp şi spaţiu. La fel cum se întâmpla în recentul film al lui Woody Allen, ne putem pomeni în Parisul boem al anilor ‘20 sau în acelaşi loc magic, dar în perioada "la belle epoque". Am fi mai fericiţi? Nu ne-ar deprima, nu am plânge chiar sau lăcrima, oare, la fiecare vizionare a filmului "The Hours"? Nu ne-ar mai afecta atât de mult lectura cărţii "Mrs. Dalloway"? Nu ne-am mai simţi, de fiecare dată, în pielea Virginiei Woolf? Răspunsul e, din nefericire, nu.

Cel puţin pentru mine. Pentru că nu pot fugi de mine. Oricât aş încerca. Nu-mi pot schimba apartenenţa la altă "familie spirituală", deşi putem "migra" de la una la alta, temporar, "tatonând" terenul. Este natural să încerci, să vrei să vezi cum e "dincolo", cum e lumea altora, cum e să nu mai simţi nimic, cum e să ai sufletul împietrit, dar e o încercare failibilă. Ducem cu noi povara sufletelor noastre, ca pe o valiză omniprezentă, iar latitudinea şi longitudinea geografică rămân doar nişte înşiruiri de semne într-un ghid turistic, imaginar, frumos ilustrat. Chiar şi pe Lună. Acolo, ne-am pierde forţa gravitaţională, însă nu o putem pierde şi pe cea a "valizei", a cărei greutate ne apasă constant, asemeni pietrelor din buzunarele Virginiei.

Olga Rujanski
Olga Rujanski a studiat Relaţii Internaţionale şi Studii Europene la Universitatea Babeş-Bolyai. În prezent urmează cursurile masteratului de Studii Transatlantice la aceeaşi universitate.