în ultimul timp, campania de denigrare a doctorilor a început să ia amploare, generată de mai mulţi factori. Au apărut critici la adresa medicilor din România, că sunt incompetenţi, când preşedintele şi premierul s-au dus în străinătate să se opereze.
Mai nou, odată cu decesul regretatului Patriarh Teoctist, se aruncă săgeţi acuzatoare celor care l-au operat, personalităţi cu vastă experienţă, focalizând doar actul operator şi ignorând alţi factori, ca de exemplu uzura organelor vitale produsă pe parcursul a 93 de ani şi alte necunoscute.
Sunt câţiva medici rataţi, poate numai unul, care fără să cunoască sau să înţeleagă circumstanţele actului medical, apar pe ecranele televizoarelor, dându-se savanţi, cu tot felul de suspiciuni şi, acuzând, cer o rapidă anchetă comisiei de disciplină. O altă categorie o formează unii meşteşugari ai vorbelor, care croşetând diverse poveşti, incită familiile îndoliate să acuze medicul curant şi să-l dea în judecată, asigurându-i că vor obţine despăgubiri, şi ei, un consistent onorariu.
Cei care cunosc prea puţin din medicină vin la doctor cu mari speranţe, ca la Izvorul Tămăduirii, uneori prea târziu sau cu boli incurabile şi dacă văd că nu se vindecă sau trec în lumea drepţilor, ei, respectiv familiile acestora, în marea lor durere, dau vina întâi pe doctor, dar trec repede la cunoscuta resemnare că aşa a vrut Dumnezeu. Nu toată lumea ştie că doctorii, armata în alb, după mulţi ani de studii şi sub jurământul lui Hipocrate, devin paznicii sănătăţii oamenilor şi scoţând din ecuaţie pe cei lipsiţi de har, uscăturile pădurii, se dedică profesiunii lor.
Uită de oboseală, de problemele familiale, se concentrează când au un caz mai dificil, uneori până la incandescenţa creierului şi nu rareori, în momentele de cumpănă, îşi îndreaptă gândul spre Cel de Sus. Când au succese se bucură, devin euforici, dar când nu reuşesc să scoată bolnavul din ghearele morţii, suferă şi conştiinţa nu le dă pace. Se ştie că Universul e plin de mistere şi omul e fiinţa cu cele mai multe necunoscute.
De exemplu, un medic are doi pacienţi, de aceeaşi vârstă, aceeaşi greutate, ambii cu ochi castanii, având aceleaşi rezultate de laborator şi le administrează acelaşi tratament. Unul se vindecă, iar celălalt sucombă. Poate fi condamnat doctorul ? Nu, un mare NU. Pentru că natura nu a făcut nici doi oameni la fel, nici două frunze identice. Există reacţii alergice la mii de alergeni, diferenţe genetice în tiparul intim al celulei, malformaţii ascunse, misteriosul cancer, boli incurabile şi mulţi alţi factori încă necunoscuţi, care cu tot efortul medicului, duc la un inevitabil sfârşit.
Există şi greşeli omeneşti, că şi doctorul e un om. Fie din cauza oboselii, a unei căderi psihice, a tensiunii arteriale prea ridicate, a unei hemoragii în plagă, care derutează chirurgul, a emoţiei, a unei probleme familiale, a unui diagnostic greu de stabilit, apar regretabile insuccese, care chinuie nopţi la rând conştiinţa lui.
Se ştie că fiecare medic îşi are cimitirul lui. Să nu dăm cu piatra în doctor, cel care trăieşte drama fiecărui bolnav, îl scoate din ghearele morţii, îi repară picioare, îi înlocuieşte inima, ficatul, rinichii, redându-l vieţii normale, aduce pe lume copii, dă lumină ochilor, reanimează pe cel plecat prin tunelul eternităţii şi multe altele, care pot fi numite miracole.
Numai nemurire nu poate conferi, pentru că doctorul nu e Dumnezeu.
