Atacul nu ţine destul mingile, iar ofensiva este încă insuficient elaborată. Nu s-a găsit soluţia pentru a împiedica centrările fundaşilor italieni, ce produc uneori panică.
România a ratat un penalti, după ce fiecare echipă înscrisese un gol. S-a văzut, pe cazul lui Mutu, cât de eronat este să baţi lovituri de pedeapsă din egoism, şi nu din calcul lucid: nicăieri nu execută astfel de lovituri un jucător cu care portarul este familiarizat, un jucător marcat nervos de tensiunea fazei anterioare.
Peste toate, rezultatul de egalitate între România şi Italia este echitabil în raport cu ceea ce s-a petrecut pe teren. Pentru români, acest meci înseamnă, însă, mai mult decât pentru italieni, şi nu doar în privinţa fotbalului. A devenit clar că “se poate”: se poate ieşi din caracteristica defensivă, din sărăcia de iniţiative, din delăsare, din lipsa de performanţă dacă există angajare, pricepere, efort sistematic. Nu există nici o altă condiţionare a situaţiei românilor, în afara acestora, şi nici altă cale de ieşire.
In pofida puternicului campionat pe care îl are şi a pepinierei de talente considerabilă de care dispune, Italia nu a articulat o echipă redutabilă. Fundaşii centrali sunt improvizaţi şi depăşiţi de miza jocului, iar un atac cu Toni şi Cassano nu va putea readuce această echipă în fruntea ierarhiei continentale.
In cele două partide, cu Italia şi Franţa, pe care le-a câştigat confortabil la trei goluri diferenţă, fiecare, Olanda nu numai că a jucat impresionant – prin inteligenţă, mobilitate, tehnicitate – dar a anunţat o veritabilă revoluţionare în jocul de fotbal. “Portocala mecanică” a jucat un alt fotbal.
Nici Italia, nici Franţa nu au jucat slab, dar nu puteau face faţă, chiar optimizându-şi jocul, echipei olandeze. Nici o echipă nu putea învinge Olanda acestor meciuri! Echipa Olandei a jucat alt fel de fotbal, un fotbal evident nou în raport cu cel jucat de campioana şi vicecampioana lumii.
Olandezii aduc, cu a treia generaţie de înnoitori în fotbalul mondial (după generaţia lui Neeskens şi Cruyff şi cea a lui Van Basten şi Reykard), cel puţin trei soluţii noi.
Este vorba de controlarea continuă a întregului teren prin amplasarea, dar mai ales prin extrema mobilitate a jucătorilor. Nicio echipă nu a etalat un nivel de mobilitate comparabil. Este vorba, apoi, de tehnicitatea înaltă a fiecărui jucător, începând cu Van der Saar şi sfârşind cu Vaart, Snijder, Robben, Van Persie. Fiecare jucător este pregătit ca “individualitate completă”.
Puţine echipe de astăzi alcătuiesc formaţii atât de individualizate, totuşi, prin talente prestigioase. Este vorba, în sfârşit, de ştergerea diferenţelor dintre rezerve şi titulari. Fiecare înlocuire de jucător a adus la olandezi, pe teren, un jucător încă şi mai productiv. Dacă observăm lotul Olandei, se poate spune că veritabilele “arme secrete” ale echipei nici nu au fost folosite, deocamdată.
Spania a confirmat, împotriva Suediei, că are o înaintare eficientă. Lopez şi David Villa au dovedit că sunt capabili să penetreze apărări organizate riguros şi să marcheze. Spania se califică în sferturile de finală cu o echipă mai bine articulată decât cele cu care a venit în ultimele decenii la turneele finale.
Nu este exclus ca generaţia lui Iniesta, Sergio Ramos, Lopez, David Villa, David Silva, Fabregas să schimbe cursul istoriei, aducând Spaniei laurii de mult aşteptaţi.De această dată, Grecia părăseşte fără glorie competiţia, fiind învinsă de Rusia, după un meci cu prea multe greşeli tehnice şi tactice. Grecia nu a mai adus jucători proaspeţi şi inovativi şi a etalat un fotbal rutinat, previzibil.
O reconstrucţie a echipei elene, care să pună în valoare talentele reale pe care ţara le are, va fi inevitabilă. Rusia, în schimb, ar putea disputa cu succes al doilea loc în grupă dacă îşi ameliorează mai departe organizarea jocului, după ce lacunele s-au văzut în compania Spaniei.
