Germanii şi loialitatea lor faţă de România

Se pare că în unele dispute mediatice, atunci când s-a scris despre drama deportării etnicilor germani din România în URSS, faptul a fost pus la îndoială. Numai că iată ce ne spune istoria...

În cele peste opt secole de convieţuire cu saşii în Transilvania şi peste două cu şvabii în Banat, au fost multe împrejurări limită când şi unii, şi alţii au dat dovadă de loialitate faţă de patria adoptivă în care trăiau. Îmi amintesc că la începutul celui de-al Doilea Război Mondial, din satul meu, Laslea, primii care au căzut la datorie pe frontul de Răsărit au fost doi saşi care făceau parte din armata română. Iar când poşta a adus familiilor respective plicuri cu eşarfă neagră, prin care comandamentul militar anunţă moartea acestora, tot satul a plâns. Şi plicurile au continuat să vină şi pentru românii, şi pentru ţiganii căzuţi pe front, astfel că floarea unei generaţii a pierit în stepele ruseşti. Eroii germani sunt azi înscrişi, alături de ceilalţi din sat, pe monumentul omagial ridicat în memoria lor de către primărie după 1989.
Apoi, după lovitura de stat de la 23 august 1944, numeroşi germani din România, de origine austriacă însă, căzuţi prizonieri la Bucureşti, au înfiinţat Uniunea Patrioţilor. Ei au cerut, insistent, ministrului de război român să le permită să lupte mai departe, pe frontul de Vest, încadraţi în armata română. Prevederile armistiţiului nu permiteau aşa ceva, ca atare acţiunea lor a fost sortită eşecului.

Ei bine, în aceste împrejurări haotice apărute imediat după căderea lui Antonescu, atunci când mulţi nu mai ştiau cine este inamic şi cine amic, Hans Otto Roth, conducătorul comunităţii germane din România, a lansat un apel către saşii transilvăneni şi şvabii bănăţeni (4 septembrie 1944), în care se spunea: “Într-un moment de cea mai grea încercare preiau conducerea poporului german din România. Nu este timpul să vorbim despre ce a trecut. Las pe seama istoriei să-şi dea în linişte sentinţele. În aceste zile fatale se pune problema zilei de azi şi de mâine, a vieţii şi morţii. Iar noi vrem să trăim. De aceea vă cer să vă întoarceţi privirea de la trecut şi, începând de azi, să vă gândiţi numai la prezent şi la viitorul imediat.(...) De aceea vă chem să nu părăsiţi ograda şi atelierul şi să rămâneţi în linişte acolo unde ne-a aşezat voinţa Domnului (...) Fiţi înţelegători şi gândiţi-vă la locul nostru natal din Munţii Transilvaniei şi câmpiile binecuvântate ale Banatului.” Apelul este în contrast puternic cu chemarea lui Andreas Schmidt de la Braşov, fostul conducător al grupului etnic german. El îi chema pe toţi etnicii germani să părăsească România odată cu trupele germane în retragere, dar cei care l-au ascultat, extrem de puţini, s-au dus la moarte sigură, în majoritatea cazurilor, având în vedere, să zicem, numai bombardamentele cumplite la care a fost supusă Germania de aliaţi. Şi când spun “cumplite”, nu mă gândesc decât la Dresda, atacată cu bombe cu fosfor, încât cădeau oamenii pe străzi, neatinşi de schije, dar omorâţi de temperaturile extrem de ridicate produse de acestea.

Şi, cred, tot un semn de patriotism instinctiv a dat dovadă şi preotul luteran Soterius din satul Criţ, scaunul Sighişoara, care a scris, în anul 1714, Historia Daciae Antique, cu referiri la cucerirea Daciei de către romani, înfăţişând monumentele şi vestigiile romane de pe teritoriul ţării noastre, descriindu-le în amănunţime şi susţinând şi el, pe baza documentelor studiate, originea latină a poporului român. Motivaţia ar fi fost dorinţa lui de a permite şi saşilor să cunoască în profunzime istoria unei ţări care i-a adoptat. Asemenea exemple se pot da cu sutele, vădind o convieţuire paşnică de peste opt veacuri, ceea ce a dus la burguri purtătoare de progres, precum Clujul, Braşovul, Bistriţa, Sebeşul,Sighişoara, Mediaş şi, desigur, această nestemată de pe harta ţării: Sibiul.