Mai întâi şi întâi, este răspunderea morală: cât crezi din ceea ce încerci să-i faci pe cititori (sau ascultători) să creadă ceea ce le spui. Apoi, respectul faţă de adevăr. Un ziarist care nu respcctă adevărul şi nu luptă pentru el este orice vreţi, dar nu ziarist. În general, cad în această capcană, a camuflării adevărului, ziariştii din presa de partid, indiferent care este el. Pentru că forurile de partid consideră ziariştii de la ziarul lor oameni care au misiunea să le apere programul şi opiniile lor. Ba chiar să creeze prespectiva sau iluzia perspectivei, ca un orizont însorit în cazul ajungerii la putere a formaţiei respective. De aceea, cred, este fundamental greşit ca un ziarist să se declare public "de stânga" sau de "dreapta". Unii au făcut-o şi, desigur, credibilitatea lor, pentru tabăra adversă care trebuie cucerită, a fost nulă. Un ziarist adevărat slujeşte advărul pentru ambele tabere.
Mulţi m-au întrebat: dar cum a fost, în acest caz, în comunism?! Răspunsul este simplu: la început credeam. Şi când n-am mai crezut în ideea de comunism, compromisă, după cum se ştie de cei mai mari lideri ai lui, şi dacă nu aveai vocaţie de martir(eu nu am avut), simulai. Sau găseai subterfugii prin care te "răcoreai". Unul dintre aceste erau anchetele dure făcute în economie, prin care reuşeai, deseori, să scoţi la iveală toată zgura unui sector, ceea ce, desigur, ducea la mari scandaluri cu autoritatea respctivă. Dar, odată scăpat din cursa ce ţi-o întindeau cei vizaţi în articolul cu pricina, deveneai, pentru cititori, o autoritate credibilă... Îmi amintesc cu plăcere de scrisorile numeroase pe care le primeam după o asemenea bătălie pentru adevăr, de la cititori, care, la rândul lor, îmi relevau aspecte ale adevărului mascat de autorităţi.
Un muncitor de la fosta fabrică de struguri din Arad mi-a trimis chiar o fotografie înfăţişând o stivă uriaşă de batiuri (corpul strungului) rebutate şi ascunse undeva în unitate. Graţie acestei fotografii, le-am găsit şi am provocat o anchetă care a dus la schimbare întregii conduceri. Sau un alt caz edificator: un inginer din Jucu deloc specializat în protecţia plantelor îmi telefonează de la Oradea, disperat că serele de aproape 100 de hectare riscă să capoteze din cauză că nu li se mai livrează abur pentru încălzire. Deplasându-mă acolo, am descoperit o ciudăţenie de nu-ţi venea să crezi! Aburul era livrat de termoncetrala din Oradea, care îl producea oricum pentru învârtirea turbinelor generatoare de electricitate. Şi atunci m-am întrebat: ce se face cu aburul produs, volen-nolens, după ce iese din turbine? Argumentul directorului: "tovarăşul" (N.C.) a ordonat cât mai multă economie de energie. Deci nu mai dăm nimănui... M-am uitat la el ca la un om "ţăcănit" la cap şi am ieşit trântindu-i uşa... Şi aşa erau la un pas de a îngropa aceste sere care livrau pe piaţa din Viena trei recolte de roşii pe an, aducând ţării valută forte considerabilă. Articolul a provocat un mare scandal la nivelul secretarului C. C. cu agricultura, nimeni altul decât cumnatul "tovarăşului".
Dar lucrurile s-au rezolvat, iar în ceea ce mă priveşte, redactorul-şef de atunci a refuzat să mă dea afară... Am ţinut să dau aceste exemple nu pentru a mă lauda, sunt prea în vârstă pentru asta, ci doar pentru a stimula la tinerii ziarişti curajul, iniţiativa şi grija pentru adevăr în textele lor. Aspect care, în cele din urmă, îi va defini în faţa cititorilor, câştigându-le stima şi preţuirea lor.
