Dar văd azi că un mare număr de intelectuali "fugiţi" peste hotare de teamă şi din pricina opresiunii regimului comunist, ajunşi "dincolo", erau preocupaţi cu adevărat de găsirea unor forme şi posibilităţi pentru păstrarea identităţii naţionale. Adică, de găsirea unor căi de a fi şi de a rămâne români.
Aşa îmi explic acum existenţa în Germania a unei instituţii de mare prestigiu, dar de care unii din ţară ştiu foarte puţine sau nimic. Şi iată, recent, în nr. 72-73 al minunatei reviste "Memoria" ni se aduce la cunoştinţă de către Dan Ottiger Dumitrescu activitatea şi succesele "Bibliotecii Exilului românesc din Freiburg im Breisgau...". Text care echivalează cu o adevărată invitaţie la Freiburg... "Prin curtea clădirii - scrie autorul - curge unul dintre acele multe (...) pârăiaşe cu albii pietruite şi ape limpezi, care aleargă printre rigolele anume săpate în străzile Freiburgului, botezate de dl. Virgil Mihăilescu - ctitorul Bibliotecii (n.n.) - într-un elan de duioşie retrospectivă, "Bistriţa". Dorul de casă este evident...
Apoi aflăm că Biblioteca din Freiburg a fost înfiinţată de Virgil Mihăilescu, în mai 1949, ctitorul fiind un intelectual de primă linie, care lucrase în România la Biblioteca Academiei, condusă de Ioan Banu. Deci un om cu mare experienţă în domeniu, care avea să-şi pună amprenta pe întreaga evoluţie a Bibliotecii, completată din mai 1959 cu un institut de cercetări, avându-l ca preşedinte al societăţii repective pe Matei Cazacu (Paris). Biblioteca şi Institutul au devenit curând "Meca" intelectualilor refugiaţi din România în toate ţările din Europa.
Pentru că, iată, au trecut pe la Biblioteca Exilului Românesc din Freiburg personalităţi de frunte ale exilului românesc, ea devenind, din anul 1954, Institutul Român de Cercetări: Mircea Eliade (SUA), Neagu Djuvara(Paris), Principesa Ileana a României, N. Lahovary (Elveţia), Lucia A. Popovici (Gemania) etc., care şi-au exprimat admiraţia pentru iniţierea acestei Biblioteci şi au înnobilat-o prin particiarea la activităţile ei. Mai ales că iniţiatorul a avut în vedere - şi a acţionat ca atare - depozitarea producţiei intelectualilor români apărută în lumea liberă, dar şi a ziarelor şi revistelor din Regatul României, până la 1948, apoi a cotidianelor şi săptămânalelor, cu începere din acelaşi an.
Biblioteca şi-a început activitatea cu un patrimoniu restrâns, de doar 18 de volume şi broşuri diverse, 16 numere de publicaţii străine etc. Dar ea, spre surprinderea iniţiatorilor, creştea zi de zi, astfel că a ajuns curând neîncăpătoare. Pentru că au avut loc donaţii generoase, dotări, fonduri, împrumuturi etc., iar cu sprijinul intelcctualilor din exil s-a editat Buletinul Bibliotecii, apoi volumul de "Studii şi documente româneşti" (1953-1993), în cuprinsul lor regăsindu-se şi textele comunicărilor prezentate în cadrul sesiunilor anuale organizate aici pe teme ca: "Apărarea limbii române" (N.I. Herescu), "De la langue et de la litterature roumanue en Allemagne"( Claudiu Iosipescu), "Pentru o bibliografie a pribegiei"(Mircea Eliade), altele de C. Amzăr, G. Nandriş, Emile Turdeanu, Lucia A.S. Popovici, Pavel Chihaia, Inge Binder etc.
În total, sunt mai multe volume (I, 1953, 236 p; II, 1954, 278 p; III, 155-156, 249 p). Iar ultimul volum, seria nouă(XII-XXI, 1992/93, 338 p). Şi el cuprinde 14 studii, care mai de care mai interesante şi valoroase sub raport istoric şi cultural: Pavel Chihaia - "Mircea Eliade şi cercul Eramos" (Ascona - Elveţia); Inge Binder: "Kirche, Klutur und Kulturelle Vereine im Exil", apoi un text semnat de Mircea Eliade despre sistemul de reeducare din închisorile statului comunist român etc. Incheie această invitaţie subînţeleasă cu un citat edificator tot din Mircea Eliade: "Românii din exil au produs, au publicat, s-au impus atenţiei prin propriile mijloace.(...) deci, dacă producţia lor a fost luată în consideraţie, aceasta s-a datorat exclusiv valorii ei intrinsece".
Textul integral din "Memoria" vă va da informaţii mult mai complete, ceea ce ne produce admiraţia pentru acest demers de cultură din Freiburgul "românesc", tolerat şi ajutat de autorităţile germane din zonă, ca el să existe şi să funcţioneze. Păcat - spune autorul, dar îi susţinem şi noi aprecierea - că după 1989 autorităţile române au fost complet nepăsătoare faţă de această instituţie de cultură românească înfiinţată pe pământ german. Mai ales că ea ar putea deveni şi un muzeu al literaturii şi publicisticii din exilul românesc şi inclus în circuitele turismului cultural.
