Din nefericire, tocmai această "necesitate" de a osteni căutând sensurile cuprinzătoare ale propriei noastre vieţi, pare să ne intereseze tot mai puţin. Faptul că am mers, ca popor şi ca indivizi în sensul unei globalizări dezumanizante a făcut că această "curiozitate" de a ne situa noi înşine "mai presus decât ne permite uzul comun" să dispară aproape fără urmă. E destul să privim în jur şi să citim în răstimpuri din marii scriitori ai lumii. Vom vedea cât de departe suntem de această ipostază, care în sinea ei e o mică minune care s ar putea întâmpla fiecăruia dintre noi: aceea de a şti cum suntem şi ce ne dorim cu adevărat. Lipsa acută de întrebări despre propriul nostru chip ascuns, evitarea lor, devenită stare de fapt, a refuzului privirii în oglindă crează în jurul nostru o lume derizorie, butaforii colorate de carton mai scump sau mai ieftin, în care vegetăm fără să trăim. Ne uităm valorile care ne au format, sau în care ar fi trebuit să ne formăm, ne uităm obiceriurile, istoria şi amintirile, ne-am obişnuit, aşa cum ne cer noile manuale şcolare, să socotim că e mai importantă "ziua Europei" decât Ziua Naţională. Nu mai ştim semnificaţiile tricolorului, nu ne mai interesează viaţa bunicilor, nu mai ştim, uneori, nici numele străbunicilor noştri. După unii suntem deja o colonie, iar sentimentul că ne putem conduce ţara singuri a devenit un fapt iluzoriu, din momentul în care puternicii planetei ne-au instalat în fruntea Statului un guvernator. O încrengătură de interese, de oameni fără memorie şi fără Dumnezeu au hotărât, scuipând pe 7,4 milioane de voturi, că pot călca pe dreptul nostru de a hotărî asupra propriului destin. Nu s-a întâmplat nimic. Oamenii au tăcut, aşa cum au tăcut în cei mai bine de patruzeci de ani de comunism. De parcă s-au dus la vot, doar că să bifeze o acţiune. Acum, mai acut ca înainte de 1989 am putut vedea fără putinţă de tăgadă că suntem, cumva pierduţi în Oceanul intereselor ... altora. Dacă în timpul lui Ceauşescu istoria ne-a fost pervertită într un anume fel, şi anume în acela în care i se făcea, cu ajutorul acesteia un serviciu dictatorului de atunci şi a clicii lui comuniste, acum, în schimb, istoria noastră se perverteşte în sensul în care suntem încurajaţi să alegem Europa, cu guvernator cu tot, în loc de România. Visul european, contra sugrumarea visului românesc. Ce va rămâne din asta? Unde va duce această desrădăcinare? Uluirea mea a fost, nu atunci când fostul preşedinte, actualul guvernator, dl Traian Băsescu, a îndemnat rânjind pe toţi medicii şi profesorii umiliţi de guvernul d sale, să plece în străinătate. Mai degrabă sunt acum uluit, când îmi dau seamă cât de fragile şi delabrate sunt sufletele multora dintre noi, acceptând plecarea din ţară, aiurea, în Lumea străină, în căutarea unei tot atât de străine fericiri. Începem să fim nişte construcţii euroatlantice de carton, fără amintiri, fără strămoşi, fără patrie. Străini într-o ţară sau alta, fără amintiri, fără tradiţii, fără legi ale sufletului, străini într-o lume fără nume. Oameni în permanenţă alergătura şi suferinţa, agitaţi, fără vârstă, fără ţară, nemaiînţelegând nimic despre viaţă, despre moarte şi dragostea adevărată, despre ce anume "se cade" sau nu să facem, alergând dintr un oraş în altul peste şi printre teritorii abrupte sau însorite, în căutarea unei fericiri iluzorii. A murit şi amintirea Magnificatului, în care corul suprapune, în nenumărate repetiţii, cuvintele OMNES,OMNES, GENERATIONES, nu mai există amintiri; generaţiile aşteptate, (generaţiile minţite de fapt că ar fi fost aşteptate) au reuşit să distrugă glasurile invocate în Magnificat, în cor, unde mulţime peste mulţime, se repetă, aducând mărturie... O lume maturizată într-un derizoriu vag, care urinează pe mărturii, o mulţime în care dacă nu toată lumea, atunci unul din doi este un geniu neînţeles, căruia nu-i mai ajunge ţara lui. Toţi vor să cucerească teritorii cu nume sofisticate uitând că este plămadă pământului unei singure patrii. Toţi putem cântă, toţi putem fotografia, toată lumea poate să scrie, să picteze. Nu mai e nevoie decât să vrei. Să vrei participi la "marele concert" al lipsei de identitate! O mulţime disperată care nu vrea să recunoască faptul că e cumplit de greu, dacă nu imposibil să transformi talentul în geniu, că trebuie să fi fost născut să fii atent la vocea unică a propriei tale inimi. Că e imposibil să rosteşti "te iubesc!" în altă limbă decât a ta, că nu eşti, de fapt, acasă în teritoriul euroatlantic, că "dor" nu are traducere în nici una din limbile acestui pământ; că pentru a fi cetăţeni ai Europei, trebuie mai întâi să fim fii şi fiice ai părinţilor şi neamului nostru, ai acestei ţări, aşa cum este ea, chiar şi acum, când dezastrul este vizibil oriunde ai privi. Sau, poate că trebuie să fim asta, tocmai de aceea... Iluzoria fericire a spaţiilor lărgi, apariţia din neantul prea plin al suficienţei a unor "teme Universale" , cum ar fi: încălzirea globală, salvarea copiilor din Africa, a balenelor mov, sau, foarte important, căutarea de explicaţii psihanalitice pentru orice amănunt stare, gând sau obiect care ne compune viaţa, iată fericirea despre care l-a făcut, probabil, pe Remy de Gourmont să afirme: "Trebuie să fim fericiţi, chiar dacă numai din mândrie!" Asta va fi. Vom spune că suntem fericiţi, dintr-un automatism, şi doar pentru a ne minţi pe noi, pentru a putea privi cu mândrie în ochii altor străini fără identitate, cei de lângă noi. Fiindcă asta vom deveni încet, încet: nişte străini, fără patrie, fără amintiri ( pe care ni le-am şters voit, tot din mândria de a putea, de a fi fost în stare să trecem este ele!), fără rădăcini, fără suflet. Nişte oameni mândri, fiindcă putem fi fericiţi, doar cu atât de puţin... Şi atunci, la ce bun să mai fie necesar "să ne concentrăm, cu osteneală, pe înţelesul fiecărui cuvânt şi al fiecărui vers, căutând astfel, cu resursele de înţelepciune şi curaj pe care le (mai) avem fiecare din noi, un sens mai cuprinzător decât ne permite uzul comun? 7
