Ne mai interesează nevoia de natură?

Tot mai des uităm că specia umană e numai componenta socială a unui ecosistem şi, ca atare, nu-şi poate permite orice.

în plus, individul de azi este tot mai stresat şi preocupat de insecuritatea sa inclusiv în faţa viitorului, este antrenat într-o accelerată avalanşă a schimbărilor şi supus unui bombardament continuu de informaţii, multe, derutante sau manipulante.

 

El pare să fi devenit cetăţeanul adecvat pentru “Oraşul lui Promoteu” unde, cum spune filosoful Rosario Assunto, domină pragmatismul abuziv “a avea”, egocentrismul. în realitate, cetăţeanul civilizaţiei post-industriale este un produs vulnerabil mai ales psihic şi regăsirea eului cu aspiraţiile sale nu se va rezolva cu o evadare în lumea amăgitoare a virtualului. Citadinii lucizi îşi vor aminti însă de cordonul ombilical ce-i leagă de mama-natură şi-i vor dori mereu prezenţa benefică.

 

Ar rezulta oare că există două lumi diferite, oraşul şi natura? Este adevărat că oraşul contemporan continuă să se mineralizeze eliminând spaţiile verzi, că impermeabilizarea solului e un proces continuu, că poluanţii sunt într-un trend ascendent, că oraşul şi-a creat un alt climat faţă de mediul învecinat şi că pare să ignore tot mai mult “locul naşterii” sale, cadrul natural. O astfel de metamorfoză se semnalează tot mai des, dar o comunitate ce nu-şi uită viitorul nu poate rămâne pasivă şi-şi va da seama că cele două entităţi trebuie să se contopească, susţinându-se reciproc în cadrul acelei dezvoltări durabile recomandate de UE, unde şi biodiversitatea joacă un rol important. Iar instrumentul care să determine simbioza cadru natural – cadru construit şi amenajat este viitorul Plan Urbanistic General (PUG) al municipiului.

 

Acesta poate propune şi urmări o politică urbană de genul “viitorul verde” (culoarea fiind echivalentul speranţei). în acest sens, voi înşira în continuare câteva observaţii. Nu ne putem aştepta la rezultate remarcabile, dacă prin investigaţii multicriteriale nu vom descifra “suportul genetic” al ecosistemului teritorial în care Someşul Mic e coloana vertebrală(iar câteva atuuri le-am menţionat într-un articol anterior), dacă nu vom reconsidera dintr-o prismă ecologică cadrul construit actual, dacă nu vom defini ştiinţific şi social opţiunile oraşului.

 

 în acest context, “cuvertura verde” a solului trebuie să se bucure de un program atent urmărit, deoarece ea e implicată direct în calitatea vieţii (fizică şi psihică), umanizează ţesuturile şi spaţiile publice ale urbei, asigură agrementul, dă identitate locurilor, dă continuitate reliefului şi cadrului construit şi nu numai. Pentru a-şi îndeplini plenar rolul, ea trebuie să se constituie într-un sistem  în care masivele plantate (cele care eliberează oxigenul)să fie dominante.

 

 Consider că până în 2013 nu vom atinge cei 26 de metri pătraţi de spaţiu verde amenajat pe cap de locuitor, aşa cum cere legislaţia, chiar cu adăugarea celor 204 hectare (trei unităţi) promise de administraţia locală. Pentru că programul “viitorul verde” – concept, realizare, gestiune – eşalonat pe etape, pretinde ataşamentul, efortul şi perseverenţa întregii comunităţi. Este, însă, societatea civilă clujeană conştientă de necesitatea unei asemenea atitudini?