Poate un pic şi datorită poziţiei pe care a ocupat-o, puţin şi datorită statutului cu care s-a născut. Dar cel mai mult fiindcă era ea însăşi frumoasă; aristocrată, dar abordabilă, inspira grandoare, fără să fie opulentă; era remarcabilă, dar delicată; mândră, dar fără să intimideze. Aşadar, la început a fost perioada de strălucire, cum de fapt tinereţea e strălucitoare. A venit apoi epoca de maturitate şi lucrurile s-au aşezat. A rămas frumoasă şi fermecătoare, deşi lumea se schimba continuu şi în jurul ei începeau să apară altele - tinere, proaspete şi strălucitoare, acoperite de glam-ul modernităţii. Dar ea avea ceva special şi continua să atragă. Era în continuare remarcabilă, fiindcă există o stea în interior care oricum continuă să dea lumină, în ciuda timpului care lasă mereu urme.
Dar declinul începuse iremediabil. Fiindcă după orice apogeu, vârf de maxim ori punct culminant (oricum i-ai zice), curba începe să coboare. Ţi-o spune orice grafic respectabil ori capitolul cu „momentele subiectului operei literare" din manual. Şi trebuie să credem cărţile, mai ales că în realitate treaba stă şi mai grav - am văzut cu toţii (nu?) că, de atâtea ori, viaţa bate filmul.
Aşadar, acum altcineva devenise responsabil de ea şi îi schimbase uşor statutul. O introdusese în circuitul vieţii normale, desigur respectabilă, viaţa în care oamenii au locuri de muncă şi călătoresc în interes de afaceri, viaţa în care boemia şi conversaţia de dragul intersecţiei ideilor (cu care ea fusese obişnuită) erau mici excentricităţi de timp liber. A acceptat. Dar a rămas frumoasă şi semeaţă.
Apoi a fost din nou vândută. Devenise inadecvată şi anacronică. Măreţia ei era costisitoare în vremuri ce reclamau eficienţă şi costuri minime. Semnele timpului erau tot mai vizibile, rănile pe care nimeni nu se străduise să le vindice lăsau urme şi se adânceau, culorile păliseră şi măreţia cândva strălucitoare era acum măreţie nostalgică. Dar ea a rămas dreaptă şi mândră. Îi ghiceşti şi acum frumuseţea şi sufletul, distincţia şi eleganţa, dincolo de răni, cicatrici, părăsiri, tanzacţii şi trădări. Stratul de timp, praf şi ruină e transparent. Dincolo e strălucirea care nu s-a stins: s-a născut cu ea şi e tot acolo.
Acum are nevoie de cineva care să o ridice, să îi vindece rănile şi să îndepărteze stratul de timp, praf şi ruină. Primul act de iubire către clădirea fostului hotel New York - Continental (de Conti era vorba) va fi chiar un act - un act de vânzare-cumpărare.
Imobilul monument istoric lăsat în paragină de mai bine de şapte ani a fost scos la licitaţie în această vară de o societate de insolvenţă desemnată administrator judiciar pentru societatea Ardeleana (firma în portofoliul căreia se află „activul"). Proprietarul, urmărit de DNA, e fugit din ţară. Deocamdată, nimeni nu s-a grăbit să cumpere fostul hotel strălucitor New York, apoi clasicul Continental. Motivele comerciale sunt multe: preţul de pornire de 6,58 milioane de euro, suma de alte câteva milioane necesară pentru restaurare, dificultăţile şi restricţiile de construire impuse tocmai de valoarea de monument istoric, statutul juridic încă neclar şi istoricul încâlcit al proprietăţii. Aşadar, clădirea nu poate fi salvată de un Investitor care urmăreşte achiziţia unui Activ. Conti are nevoie de cineva care să vadă dincolo de business şi dincolo de rănile adânci ale clădirii. Conti are nevoie de un proprietar cu suflet şi cu conştiinţa valorii unui imobil monument istoric. Care, desigur, pe termen lung şi cu estimări de randamente rezonabile, poate să fie o afacere de succes. Fiindcă un astfel de proiect altfel cum ar fi Conti restaurat are potenţial să atragă clienţi.
Până la urmă... e perioada în care vechiul e noul modern şi era în care s-a inventat shabby-chic-ul.
Mai cred de asemenea că imobilul ar trebui să rămână hotel. (exista cândva un proiect de reconversie în galerii comerciale). Un arhitect pe care încă îl respect enorm a fost primul care mi-a explicat, în urmă cu câţiva ani când proiectul de "minimall" de lux era discutat în Comisia Zonală a Monumentelor Istorice, că valoarea unei clădiri este dată nu doar de construcţie, ci şi de funcţiunea gândită pentru ea.
P.S.: Îmi amintesc exact ziua în care am intrat în rândul oamenilor convinşi că există clădiri care trăiesc: era un octombrie din 2009 când, în Barcelona, am ajuns în faţa La Pedrera. Am avut atunci un moment în care m-am aşteptat ca monstrul adormit să clipească şi, în clipa aceea, o clădire ridicându-se de pe pământul unde îşi are rădăcinile-fundaţii mi s-ar fi părut cel mai firesc lucru din lume. ?i am ştiut de atunci că nu doar Gaudi poate să creeze aşa şi că există oameni care pot să transfere viaţă Caselor. 7
(articol preluat de pe http://kristinarestea.wordpress.com)
