DISTRIBUIE
Lângă Mănăstirea Curtea de Argeş funcţionează de câţiva ani un hotel cochet şi bine adaptat regulilor pieţei libere, “Casa Pelerinul”.
Administratorul hotelului, Eparhia Argeşului şi Muscelului, a omis să se conformeze legilor lumeşti după care funcţionează Fiscul şi a primit o amendă zdravănă pentru că nici hotelul, nici restaurantul adiacent nu aveau casă de marcat fiscală, măcar de ochii inspectorilor Gărzii Financiare. Totodată, activitatea mănăstirii a fost suspendată până la intrarea în legalitate şi până la achiziţionarea unei case de marcat electronice.
Consilierul eparhial care i-a primit pe inspectori s-a răţoit la aceştia, adăugând răspicat, pentru presă, că “există o neconcordanţă între legile Gărzii Financiare şi cele bisericeşti, după care funcţionăm noi”. În plus, el susţine că hotelul cu pricina nu este, de fapt, un hotel, ci un arhondaric, adică o construcţie specială a unei mănăstiri, destinată găzduirii oaspeţilor, care lasă drept donaţie o sumă de bani, după cât poate fiecare, fără să fie tarife de cazare prestabilite. Realitatea e alta – pentru cazare sunt tarife afişate la recepţie, iar restaurantul are un meniu în toată regula, cu preţuri asociate tuturor produselor.
În judeţul vecin, la Mănăstirea Cozia, curtea este mai tot timpul plină de pelerini în căutarea liniştii sufleteşti. Pentru unii dintre ei, pelerinajul este prilej să încerce împăcarea cu Cel de Sus prin intermediarii Săi lumeşti,
contra cost, desigur: 15 RON/lună/persoană pentru includerea numelui păcătosului în pomelnic. N-ai destul să cotizezi, nu eşti pomenit. O bătrânică adusă de spate întinde patru bancnote de câte 10 lei şi cere pomenire vreme de o lună pentru patru persoane.
Părintele încasator se uită lung la ea şi o anunţă sec că nu are bani destui... eventual, să facă ea o alegere pentru doi pomeniţi pentru toată luna, iar ceilalţi doi rămân pentru o săptămână. Zis şi făcut, bătrânica ierarhizează rapid nevoile spirituale ale celor pe care îi voia pomeniţi, întinde banii şi urmăreşte atent notiţele întreprinzătorului în sutană, ca nu cumva să o păcălească la pomeniri. În spatele femeii, rândul număra zeci de persoane cu banii pregătiţi în palmă şi sufletul flămând de mântuire. Să fie primit! Duminică, la Nicula, cu pomelnicele se proceda diferit: pe o măsuţă se puneau bileţelele cu numele celor pomeniţi, iar alături, într-o cutie, se lăsau donaţiile, fără ca vreun “meniu” de pomeniri să le indice credincioşilor vreo sumă.
Din pildele de la mănăstirile Curtea de Argeş şi Cozia am înţeles următoarele: Biserica nu are niciun chef să se supună legilor mirene sau păgâne ale Fiscului, ci doar propriilor sale reguli, cu un grad mare de arbitralitate, în sistemul de referinţă al multora dintre noi. Apoi, odată regulile bisericeşti stabilite, pe coordonate paralele faţă de cele ale statului, sunt aplicate cu sfinţenie (sic!), trecând peste orice urmă de compasiune umană. A treia pildă ne readuce în limitele relaţiei dintre om şi biserică aşa cum o ştiam înainte şi relativizează orice concluzie fermă stabilită anterior.
Una peste alta, trecând la cele lumeşti, corpusul de legi din România a ajuns la dimensiunile babiloniene pe care le cunoaştem nu doar din excesul de zel şi reglementare al legiuitorilor, ci, poate mai ales, din cauza abuzurilor de rea-credinţă ale celor îndrituiţi să le aplice. Excesul de reglementare a condus la o creştere înspăimântătoare a numărului de formulare, cereri, adrese, memorii şi a altor feluri de hârţoage pe care cetăţeanul care interacţionează cu statul este nevoit să le completeze, în cea mai limpede limbă de lemn de care este capabil.
La capătul fiecărui document se află mâna şi ochiul scrutător al unui funcţionar sătul să verifice aceleaşi şi aceleaşi posibile greşeli de redactare, comise de contribuabili năuciţi de cuvintele lungi şi goale cu care sunt împănate şi legile, şi formularele cu pricina. Iată cum aparatul birocratic se hipertrofiază, banii pentru salariile bugetarilor se împuţinează şi nu mai ajung, funcţionarii se surmenează, se plictisesc şi se acresc zi după zi, cetăţenii îi înjură, laolaltă cu sistemul, statul, Boc, Băsescu, UE etc., Biserica îi pomeneşte în slujbe pe cei înjuraţi de cetăţeni, că aşa spune liturghia, împreună cu aceia pentru care cetăţenii au cotizat corespunzător, şi cu toţii suntem nemulţumiţi de ce ni se întâmplă. În general sau în particular.
Anxietatea şi nemulţumirea oamenilor sunt pe deplin explicabile şi comprehensibile, la toate nivelurile societăţii: relei-credinţe i se răspunde tot cu rea-credinţă, indiferent pe care treaptă a ierarhiei laice sau clericale s-ar afla omul. E ca o molimă de care nici măcar reprezentanţii lui Dumnezeu pe pământ nu mai au chef să ne înveţe să scăpăm, după cum am învăţat din pildele contemporane. Ca de atâtea alte ori, salvarea se dobândeşte individual.
Consilierul eparhial care i-a primit pe inspectori s-a răţoit la aceştia, adăugând răspicat, pentru presă, că “există o neconcordanţă între legile Gărzii Financiare şi cele bisericeşti, după care funcţionăm noi”. În plus, el susţine că hotelul cu pricina nu este, de fapt, un hotel, ci un arhondaric, adică o construcţie specială a unei mănăstiri, destinată găzduirii oaspeţilor, care lasă drept donaţie o sumă de bani, după cât poate fiecare, fără să fie tarife de cazare prestabilite. Realitatea e alta – pentru cazare sunt tarife afişate la recepţie, iar restaurantul are un meniu în toată regula, cu preţuri asociate tuturor produselor.
În judeţul vecin, la Mănăstirea Cozia, curtea este mai tot timpul plină de pelerini în căutarea liniştii sufleteşti. Pentru unii dintre ei, pelerinajul este prilej să încerce împăcarea cu Cel de Sus prin intermediarii Săi lumeşti,
contra cost, desigur: 15 RON/lună/persoană pentru includerea numelui păcătosului în pomelnic. N-ai destul să cotizezi, nu eşti pomenit. O bătrânică adusă de spate întinde patru bancnote de câte 10 lei şi cere pomenire vreme de o lună pentru patru persoane.
Părintele încasator se uită lung la ea şi o anunţă sec că nu are bani destui... eventual, să facă ea o alegere pentru doi pomeniţi pentru toată luna, iar ceilalţi doi rămân pentru o săptămână. Zis şi făcut, bătrânica ierarhizează rapid nevoile spirituale ale celor pe care îi voia pomeniţi, întinde banii şi urmăreşte atent notiţele întreprinzătorului în sutană, ca nu cumva să o păcălească la pomeniri. În spatele femeii, rândul număra zeci de persoane cu banii pregătiţi în palmă şi sufletul flămând de mântuire. Să fie primit! Duminică, la Nicula, cu pomelnicele se proceda diferit: pe o măsuţă se puneau bileţelele cu numele celor pomeniţi, iar alături, într-o cutie, se lăsau donaţiile, fără ca vreun “meniu” de pomeniri să le indice credincioşilor vreo sumă.
Din pildele de la mănăstirile Curtea de Argeş şi Cozia am înţeles următoarele: Biserica nu are niciun chef să se supună legilor mirene sau păgâne ale Fiscului, ci doar propriilor sale reguli, cu un grad mare de arbitralitate, în sistemul de referinţă al multora dintre noi. Apoi, odată regulile bisericeşti stabilite, pe coordonate paralele faţă de cele ale statului, sunt aplicate cu sfinţenie (sic!), trecând peste orice urmă de compasiune umană. A treia pildă ne readuce în limitele relaţiei dintre om şi biserică aşa cum o ştiam înainte şi relativizează orice concluzie fermă stabilită anterior.
Una peste alta, trecând la cele lumeşti, corpusul de legi din România a ajuns la dimensiunile babiloniene pe care le cunoaştem nu doar din excesul de zel şi reglementare al legiuitorilor, ci, poate mai ales, din cauza abuzurilor de rea-credinţă ale celor îndrituiţi să le aplice. Excesul de reglementare a condus la o creştere înspăimântătoare a numărului de formulare, cereri, adrese, memorii şi a altor feluri de hârţoage pe care cetăţeanul care interacţionează cu statul este nevoit să le completeze, în cea mai limpede limbă de lemn de care este capabil.
La capătul fiecărui document se află mâna şi ochiul scrutător al unui funcţionar sătul să verifice aceleaşi şi aceleaşi posibile greşeli de redactare, comise de contribuabili năuciţi de cuvintele lungi şi goale cu care sunt împănate şi legile, şi formularele cu pricina. Iată cum aparatul birocratic se hipertrofiază, banii pentru salariile bugetarilor se împuţinează şi nu mai ajung, funcţionarii se surmenează, se plictisesc şi se acresc zi după zi, cetăţenii îi înjură, laolaltă cu sistemul, statul, Boc, Băsescu, UE etc., Biserica îi pomeneşte în slujbe pe cei înjuraţi de cetăţeni, că aşa spune liturghia, împreună cu aceia pentru care cetăţenii au cotizat corespunzător, şi cu toţii suntem nemulţumiţi de ce ni se întâmplă. În general sau în particular.
Anxietatea şi nemulţumirea oamenilor sunt pe deplin explicabile şi comprehensibile, la toate nivelurile societăţii: relei-credinţe i se răspunde tot cu rea-credinţă, indiferent pe care treaptă a ierarhiei laice sau clericale s-ar afla omul. E ca o molimă de care nici măcar reprezentanţii lui Dumnezeu pe pământ nu mai au chef să ne înveţe să scăpăm, după cum am învăţat din pildele contemporane. Ca de atâtea alte ori, salvarea se dobândeşte individual.
DISTRIBUIE
Comenteaza
