“Reforma statului” sau căutarea unei “bune guvernanţe”

Se vorbeşte de ceva vreme despre reforma statului român. Atunci când un politician român, aflat vremelnic într-o funcţie publică, se gândeşte să reformeze statul ne dă de gândit.

Te întrebi dacă nu cumva este ghidat de interese sau determinat de răfuieli politice. Argumentele în acest sens sunt date de evoluţia vieţii politice româneşti în ultimii zece ani.

 

Am asistat în perioada respectivă la răfuieli între vechi camarazi politici, născuţi din sânul FSN. PSD a dorit între 2001-2004 să canibalizeze PD, iar astăzi politicienii liberal-democraţi doresc să diminueze sau chiar să flageleze social-democraţia şi liberalismul din România.

 

Te întrebi atunci la ce tip de reformă asistăm? Avem nevoie de un nou totalitarism? Unul de tip nou care sub masca «reformelor» să ascundă dictatura sau «activismul» găunos pe care nu l-am mai întâlnit din 1989. Când mă uit la ce se întâmplă în guvernarea din România mă întreb dacă nu ne întoarcem în trecut. Dar nu la orice fel de trecut, ci la unul ce îmbină trăsăturile regimului stalinist din anii 1948-1960 cu «vorbăria goală» din timpul lui Nicolae Ceauşescu. Numai atunci erau asmuţite categorii sociale contra unor alte categorii sociale, în spiritul luptei de clasă (vezi lupta muncitorilor cu burghezia, dar şi cu intelectualitatea sau ţărănimea).

 

Ce este diferit în zilele noastre când pensionarii sunt asmuţiţi contra parlamentarilor sau sunt discutate în antiteză pensii de lux cu autostrăzi sau când reforma educaţiei înseamnă metodologii absurde de evaluare a cercetării, croite după minţi fruste şi inculte? în perioada lui Nicolae Ceauşescu, dincolo de logoreele verbale ale activiştilor PCR şi UASCR, la modă erau figurile “haiduceşti” ale secretarilor de partid. în poveştile epocii apăreau des episoade ale vizitelor surpriză pe ogoare şi în fabrici ale unor nomenclaturişti «de bine». Mental, politicenii noştri nu au evoluat, cum nu a evoluat o mare parte din electoratul românesc. Manelizarea de care vorbesc unii este dată de funcţionarea unor mituri colective bazate pe emoţii primitive uşor de convertit în voturi de către lideri neopopulişti, născuţi din “spuma mării”.

 

Apoi, numai într-o societate dezorientată discutăm ca la piaţă despre parlament unicameral sau bicameral sau despre regim semiprezidenţial sau parlamentar.

Din păcate, vindecarea putea veni din dezbaterile politologice actuale, însă structura şcolilor noastre de ştiinţe politice a urmat modelul marxist, ideologizant, bazat pe lecturi sumare şi pe preconcepţii doctrinare. Sigur, sunt şi excepţii în aceste şcoli, fără ca acestea să propună un proiect educaţional şi instituţional. Găseşti peste tot oameni de foarte bună calitate, cultivaţi şi profesionişti, dar nu găseşti “şcoli” de gândire politică precum cele din Apus.

 

Dacă analizăm sumar discursurile publice, observăm limpede discordanţa între mesajele venite dinspre UE, unde se vorbeşte de “guvernanţă”, “bună guvernanţă” sau “guvernanţă multinivel” ca metode de a întări democraţia, şi “vorbăriile” de la noi, în care un premier sau altul vorbesc despre “guvernare” sau “buna guvernare”, gândindu-se de cele mai multe ori cum să împace nevoile celor mulţi cu “foamea” de bani şi contractele publice ale clientelelor de partid.

 

Apelul la “reformă” ca modalitate de guvernare, fără a studia predicţiile sociale şi economice ale acesteia, arată că suntem într-o “balcaniadă politică”, în care miniştri mai noi sau mai vechi testează cu cinism şi infatuare, asupra cetăţenilor români, proiecte manageriale absurde.

 

Criza economică putea fi un moment prielnic să schimbăm această mentalitate. Din păcate, prezenţa activiştilor bolşevici şi neobolşevici  în fruntea statului, formaţi înainte de 1989, chiar dacă unii afişează nonşalant aerul unor intelectuali şi tehnocraţi pricepuţi să conducă ministere şi agenţii, face imposibilă schimbarea atât de aşteptată de foarte mulţi cetăţeni.