Sunt acolo bătrâni pensionari, oameni în toată puterea vârstei, adică dintre cei care mai lucrează, studenţi, sportivi, elevi. Aproape nici o categorie socială nu lipseşte de la spectacolul străzii.
Mai tot al doilea om agită pancarte, bannere, steaguri, inscripţii prin care vrea să-şi comunice nemulţumirile, doleanţele. Aspectul e unul de revoluţie (steagurile cu însemnul puterii gol), până şi vehemenţa tonului şi, uneori, riposta lefegiilor puterii. E clar că sărăcia, foamea, lipsurile sunt la ordinea zilei. E clar că cetăţeanul din România e aproape de colaps şi că nici bula de oxigen pe care i-o mai promite guvernul, nici respiraţia gură la gură nu-l mai poate salva. Demonstraţiile s-au amânat până după Crăciun şi Ajunul Nou, când românii s-au trezit din lâncezeală şi au constatat că nu prea le-au mai rămas bani pentru scumpirile cu care i-a binecuvântat guvernul în noul an. Desigur că dacă n-am fi avut un an agricol atât de bogat, aceste demonstraţii ar fi debutat încă din toamnă. Guvernul, incapabil şi laş, ar fi fost prins în cleşte încă cu intrarea în toamnă, dar faptul că mai avem cartofi la 1 leu kilogramul a salvat ţara de la intrarea în criză. Iată însă că scumpirile anunţate pentru 2012, cum ar fi cele de la benzină şi energie, taxele şi impozitele ridicate, taxa de înmatriculare a maşinilor, Legea sănătăţii etc. au schimbat echilibrul de forţe.
Scânteia a venit de la Legea sănătăţii, o lege aberantă şi la fel de proastă precum cea a educaţiei, pe care năvalnicul şi nestăpânitul nostru preşedinte ar fi vrut s-o promulge cât mai repede. Iată însă că un medic străin, precum Arafat, a avut demnitatea să plece dintr-un post călduţ, pentru că n-a suportat nici umilinţa tragerii de urechi, nici o lege strâmbă. Acelaşi preşedinte fără maniere, fără nici o şcoală a politichiei şi, mai ales, cu acelaşi dispreţ şi aroganţă de a nu accepta de la nimeni un sfat sau o sugestie i-a îndârjit pe mulţi. Cinismul acestui om, despre care Ion Iliescu spune că încalcă Constituţia la fiecare pas, i-a supărat pe cei mai mulţi, care l-au botezat în fel şi chip şi i-au ripostat cu aceeaşi măsură, aruncându-i în faţă dispreţul şi oprobiul lui: "Ieşi afară, javră ordinară!" rezumă în ultimă instanţă părerea poporului român despre acest neocomunist învederat, acela care a dezamăgit cel mai mult aşteptările românului. Venit la putere cu sloganul schimbării, întâmpinând poporul cu lozinca "Să trăiţi bine!", chemându-l la dialog lunar la km 0, în ideea că va fi un tribun al mulţimii, a fost singurul preşedinte care şi-a uitat repede propriile promisiuni, ignorând sistematic consultarea poporului. Toate ieşirile sale la televiziune nu făceau decât să admonesteze poporul român, să-l jignească pe cetăţean, luând alura unui Mafalda specialist în toate şi în nimic.
Chipul şters şi schimonosit pe care îl arăta poporului său părea mai degrabă cel ameninţător al Zmeului, şi nu cel al lui Făt-Frumos. Având colaboratoare modeste, luate din arsenalul modeling, care nu ştiu nici să numere ca lumea voturile, o ţară nu poate ajunge departe doar prin asumarea legilor de către guvern, şi nu prin reforme organice, bine gândite şi atent dezbătute. Era limpede că toate măsurile de austeritate luate pe seama poporului, dar trecute cu vederea de reprezentanţii noştri, care n-au avut bunul simţ să sufere alături de acesta, primind bugete umflate şi privilegii în continuare, vor sfârşi adâncind clivajul dintre cei bogaţi şi cei săraci, dintre guvernanţi şi poporul îmbătrânit şi sărăcit, o mare parte a acestuia trăind în apropierea limitei de subzistenţă. E o revoltă anti-sistem; o revoltă împotriva politicianului român prost, inconsistent, incult, hoţ, demagog, mafiot era de mult previzibilă. Cu atât mai mult cu cât corupţia din România a atins cote alarmante, fără ca cei în cauză să ia măsurile de stopare a acesteia. În plus, în loc ca interesul pentru gestionarea sărăciei ţării să fie unul real, propunerea pentru "alegeri comasate" ni se una dintre cele mai proaste din lume, insinuând o dată în plus posibilitatea falsificării lor.
Prin toate aceste măsuri, venite de la "clasa super-pusă", cum îi zicea Eminescu, clasa politică s-a îndepărtat şi mai mult de idealurile reale ale poporului, nemaisatisfăcând pe nimeni, de unde nevoia de a schimba guvernarea, de a schimba preşedintele a devenit presantă, iar mesajul celor din stradă acesta este. Dacă acest preşedinte ar fi avut bunul simţ să nu-şi pună candidatura a doua oară (dar modelul Ceauşescu a fost mai tentant!), ar fi fost încă de iertat. Dar neputinţa şi nepriceperea s-au ridicat acum la pătrat, iar omul s-a dat în petec nu numai la inundaţii, nu numai la Roşia Montană, când s-a lovit de demnitatea tradiţională a moţilor, ci de fiecare dată când a ieşit la televizor.
Om al gafelor monumentale, total lipsit de abilitate şi de bun simţ, acest al doilea Mazăre, care petrece împreună cu bulibaşa, care bea whisky în văzul lumii, care dansează ca la hora din mahala şi se dă în spectacol în orice ocazie, întruneşte toate caracteristicile tipurilor conservate de Caragiale, şi pe Rică Venturiano şi pe Tipătescu şi pe Coriolan Drăgănescu şi pe Lache şi Mache, şi pe Caţavencu, şi pe Farfuridi, dar şi pe Agamiţă Dandanache, lăsând ceva, e drept, şi pentru miniştrii şi colaboratorii săi cei mai buni, al căror sluj frizează limitele suportabilităţii. Şi el riscă acum să ajungă în situaţia lui Ceauşescu, urât şi nedorit de nimeni. Cea de-a doua alegere a sa, la care, atunci când s-a văzut în postura de învingător, s-a concretizat în celebrele cuvinte neroniene: "V-am ciuruit!", portretizează în cel mai înalt grad postura unui om ahtiat după putere, bolnav de orgoliu, pervertit de măririle funcţiei şi măcinat de sindromul Alexandru Lăpuşneanu: "Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreau!". Îl vedeţi, îl recunoaşteţi?!
Mircea POPA
