Sto tebe jelaiu/ia strana rodnaia...

Sto tebe jelaiu/ia strana rodnaia...
Ieri a început bacalaureatul. Pentru mulţi asta înseamnă emoţii, pentru alţii, nostalgia unei amintiri de neuitat...

Din nefericire, nu pot vorbi despre şcoală decât ca unul dintre miile de reprezentanţi ai unei generaţii mediocre de elevi, cu note de opt şi..., care-şi aminteşte mai degrabă numele profesoarei de desen decât pe cel al profesorului de limba română. Îmi permit să fac o analiză a sistemului de învăţământ românesc doar pe baza experienţelor proprii coroborate cu exemplele din tezele elevilor de-a doişpea şi fără a uita salariile dascălilor care formează oameni. Prima experienţă mi-ar spune că elevilor români nu le ajung 12 ani să înveţe română, ca să nu mai vorbim de 6-7 ani pentru o limbă străină, iar a doua sugerează că educaţia ne interesează din ce în ce mai puţin. Adevărul e că, într-o ţară ideală, am avea numai elevi curioşi şi numai profesori pasionaţi, dar România este departe de a fi locul ideal şi pentru una, şi pentru cealaltă.

De altfel, nicio ţară din lumea asta nu poate fi dată ca exemplu perfect când vine vorba despre educaţie. Dar n-aş zice pas dacă aş vedea că, acasă, lucrurile au un trend pozitiv. Când bişniţa de orice fel şi şpaga aduc mai multe rezultate decât efectuarea unui exerciţiu intelectual într-un mediu profesional, elevii sunt împinşi mai degrabă spre a deveni afacerişti de duzină decât profesanţi ai unei meserii respectabile şi sigure. Profesorii, la celălalt capăt, preferă să-şi treacă marea majoritate a elevilor cu note nejustificate, poate din răzbunarea pe un sistem care nu le plăteşte ratele la casă, fără să-şi dea seama că participă, într-un fel, la mediocratizarea în masă a unei viitoare naţiuni.

Probabil că dacă îţi aminteşti un nume, aceasta înseamnă că persoana asociată lui a însemnat ceva pentru tine la un moment dat. Desigur, nu mă pot lăuda cu o memorie extraordinară. Dar nici prestaţia foştilor mei profesori nu m-a ajutat. În schimb, îmi aduc aminte cum în clasa a XII-a, terminată la un liceu bucureştean dintre cele mai bune, profesoara de limba română ne dădea notă pe bază de caiete. Cu câteva zile înainte de terminarea semestrului, când ne striga la catalog pentru a doua notă, scriam caietul cap-coadă până mă durea mâna. Apoi îl liniam frumos, dublu, cu două culori, şi-i puneam coperţi plasticate. Luam întotdeauna un zece de toată mândria, nu pe ce ştiam, ci pe efort. Ce conta?! Cu câţiva ani înainte, am fost chinuită de profesoara de latină, pe care o priveam neputincioasă atunci când colegii mei o batjocoreau stropind-o cu apă, din seringă, prin gaura cheii.

Deşi avea o voce gravă, de fostă soprană care fumează Carpaţi, nu putea să-i stăpânească pe cei mai neastâmpăraţi elevi. Dar luam cu toţii zece, dând sens celebrei "veni, vidi, vici." Profesori "buni", care ne-au trecut clasa cu note umflate, sensibili la rugăminţile părinţilor ce mergeau cu ochii plânşi şi cu nesul împachetat, dar, oricum, dezinteresaţi de ce o să se întâmple mai departe cu noi, am tot avut. Problema nu apare decât peste vreo 20 de ani, când părintele dă vina pe profesor, profesorul pe elev, elevul pe sistem, iar sistemul rămâne o fetiţă neascultătoare, mucoasă şi guralivă, care ba se şterge smiorcăindu-se la nas, ba urlă cât o ţine gura că nu e vina ei. Şi-atunci, unde este buba? Desigur, e uşor să dai vina pe elevi. Sunt proşti şi neascultători. Să dai vina pe părinţi, că nu-şi alocă destul timp odraslelor? Sau pe profesori, fiindcă au uitat de ce au intrat în învăţământ? Ne aflăm, aşa cum suntem de câţiva ani încoace, într-un labirint fără ieşire.

Eu am să scutesc de acuzaţii atât părintele, cât şi elevul. Experienţa mea recentă îmi spune că şi cel mai slab elev este capabil de prestaţii excelente atunci când are un profesor sever şi interesant. Pasiunea este epidemică. În momentul în care un profesor reuşeşte să "stârnească", el a câştigat un elev ideal. Faptul că nivelul scăzut al educaţiei este pus pe seama salariilor la limită de către beneficiarii acestora este ca şi cum venerabilii profesori ar declara că se răzbună pe elevi pentru remuneraţia mică. Le-aş zice că elevii nu merită o asemenea nedrepate. Un profesor căruia nu-i pasă de elevii săi este un profesor ratat, iar nepăsarea, privită aspru într-o companie privată, ar trebui să fie tot prima sancţionată de către inspectoratul şcolar. Din nefericire, aceste sancţiuni nu există în România. Într-un sistem democratic, profesorii primesc note la rândul lor. Iau şi ei avertismente sau rămân de-a dreptul repetenţi, prin pierderea locului de muncă. Are sens: un elev nepregătit nu înseamnă cine ştie ce, un profesor slab înseamnă sute de elevi proşti. Şcolile cu rezultate slabe, dovedite în urma testelor asemănătoare bacalaureatului, sunt pedepsite. Profesorii de proastă calitate îşi pierd locurile de muncă. O clasă în care toată lumea a primit nota şapte dovedeşte că profesorul nu a explicat corect lecţia. Dacă toată lumea ia zece înseamnă că examenul a fost uşor.

E o muncă laborioasă actul de a nota nivelul unui profesor. Imperfectă, dar e lăudabil că există. În America, profesorul nu are siguranţa locului de muncă. Ceea ce îl pune în pericol, în primul rând, este prestaţia personală, dar şi elevii care participă la "aprecierea" calităţii. La sfârşitul fiecărei clase, sub anonimat, fiecare coleg de-al meu dă note materialului oferit pe durata cursului, implicaţiei profesorului, clarităţii prezentării, receptivităţii acestuia la problemele ridicate de studenţi, capacităţii lui de a captiva sau lejerităţii de a răspunde întrebărilor, pertinenţei discuţiilor şi aşa mai departe. În schimb, în România, notele nu mai sunt luate de mult în serios.

Probabil că ar lua zece numai profesorul care dă, la rândul său, zece. Îmi pare rău că dascălii nu lasă repetenţi pe capete elevi care ajung apoi la facultate fără să ştie lucruri elementare. De asemenea, regret că a trebuit să ajung în altă ţară ca să învăţ la cursuri de "scriere" cum să fac o cercetare folosind trei texte "lupă" sau să prezint o lucrare în PowerPoint. Îmi pare rău că, deşi am învăţat 7 ani limba rusă, ştiu doar alfabetul şi câteva poezii, deoarece prima profesoară din Generală ne arăta, la ore, doar diapozitive cu metroul din Moscova, iar a doua, din liceu, ne trecea dacă învăţam, ca tâmpii, poezii pe care nu le înţelegeam şi pe care şi acum le pot recita chiar şi trezită la două noaptea: Sto tebe jelaiu, ia strana rodnaia, dobliesli i slava, drejniaia strana...

Cristina Calancea a studiat Jurnalistica la UBB Cluj şi a lucrat ca ziarist TV. În prezent, studiază Ştiinţele Politice la Universitatea Columbia, New York, USA.

 

Comenteaza