Teologia şi filozofia lui Joseph Ratzinger - Note de lectură (II)

Teologia şi filozofia lui Joseph Ratzinger - Note de lectură (II)
Din fecunda gândire a teologului şi filosofului Joseph Cardinal Ratzinger, pe care Profesorul (Andrei Marga, ABSOLUTUL ASTĂZI) o examinează cu acribie, mă voi referi, în continuare, la câteva idei ce mi se par relevante.

Foarte interesante sunt considerentele Profesorului despre modul cum Ratzinger abordează problema morţii. Dacă acesta afirma că: “Dezumanizarea morţii atrage după sine, cu necesitate, dezumanizarea vieţii”, Andrei Marga conchide că “moartea nu este, nicidecum, ceva secundar sau manevrabil, ci însăşi posibilitatea de a înţelege omul”(fila 146). Dacă îmi este îngăduită o reflecţie personală, putem să considerăm acest moment ca fiind supremul examen al vieţii.

 

Cardinalul ne mai cere să ne asumăm “moartea în situaţia riscantă (Wagnis) a iubirii, renunţând la avantajele proprii în favoarea adevărului şi dreptăţii”, deoarece, cel puţin pentru creştini, “moartea clinică nu este ultimul cuvânt” (fila 147). Iubirea de Dumnezeu şi de oameni, credinţa în nemurirea sufletului biruie moartea fizică. într-o sintagmă de excepţie, tot din Ratzinger, se spune: “moartea devine, astfel, cheia întrebării cu privire la ceea ce este propriu-zis omului”.

 

De multe ori se publică sondaje de opinie, în care majoritatea celor chestionaţi răspund că România nu se îndreaptă în direcţia cea bună. S-ar părea că între socialism şi capitalism nu există o cale de mijloc şi această convingere a fost afirmată de Vaclav Havel mai demult, cu prilejul unei vizite în Statele Unite. Problema este, însă, mai complicată. “Prăbuşirea marxismului nu aduce de la sine un stat liber şi o societate sănătoasă... . Cine renunţă la marxism nu a aflat cu aceasta, în mod automat, o nouă bază a vieţii.

 

Pierderea unei ideologii...poate trece foarte uşor în nihilism, iar aceasta ar fi atunci, cu adevărat, dominaţia celor mai rele şapte spirite..., astfel că a devenit stringentă întrebarea: cu ce conţinuturi putem umple vacuumul spiritual care a apărut odată cu eşuarea experimentului marxist?”(fila 204). Este evident că, cel puţin în acest caz, Suveranul Pontif gândeşte mai profund decât Havel.

 

în altă ordine de idei, actualul papă declară că trebuie să se revină la căutarea originilor Europei, care, desigur, sunt creştine. “Tentativa dusă la extrem de a plăsmui realităţi umane, făcând complet abstracţie de Dumnezeu, ne conduce, tot mai aproape, de marginea prăpastiei, spre o condiţionare totală a omului”(fila 207). în ziua de Paşte, l-am auzit pe ministrul Baconski, într-un dialog cu Emil Hurezeanu, exprimând regretul că Tratatul de la Lisabona nu face trimitere la originile spirituale ale Europei.

 

Desigur, ar fi fost bine ca actele constitutive fundamentale ale structurilor europene să confirme această realitate indiscutabilă. Din moştenirea preluată de Europa fac parte atât creştinismul apusean, cât şi cel răsăritean. Nu cred, însă, că amendarea legislaţiei este aspectul cel mai important şi, de aceea, revin din nou la Ratzinger: “Antagonismul... care caracterizează lumea de astăzi, nu este dintre diversele culturi religioase, ci cel dintre emanciparea radicală a omului care se separă de Dumnezeu şi de rădăcinile vieţii, pe de o parte, şi marile culturi religioase, pe de altă parte. Dacă se va ajunge la o ciocnire a culturilor, aceasta nu se va datora unui conflict între marile religii - care au fost mereu în luptă, unele cu altele, dar care, în cele din urmă, au ştiut întotdeauna să trăiască una cu alta -, ci între această emancipare radicală a omului şi marile culturi istorice (fila 207-208).

 

Nu cred că Profesorul Marga este adeptul tezei marxiste că filosofia este chemată să schimbe lumea-cum învăţam noi, în tinereţe - dar apreciez că împărtăşeşte convingerea că aceasta poate influenţa mentalul colectiv. Cât priveşte teologia, nimeni nu a negat că una dintre finalităţile ei este să favorizeze impactul credinţei. Acţionând împreună, cele două nestemate ale gândirii pot face mai mult decât o eventuală modificare a unor tratate internaţionale, din care multe s-au dovedit atât de perisabile. Bine conchide Profesorul: “declinul posibil al Europei este o eventualitate datorată slăbirii credinţei (fila 212).

 

Monografia ne convinge că Pontifex Maximus al Bisericii Catolice este cel mai inovativ şi mai profilat teolog al timpurilor noastre. Rigoarea de care dă dovadă în tot ceea ce face i-a determinat pe adversarii lui să-l numească Panzerkardinal. Episcopul Romei este echilibrat şi nu răspunde la provocări, dar  are un larg orizont de cunoaştere. Astfel, în lucrările lui sunt frecventaţi filosofi cum ar fi Kant, Hegel, Nietzsche, Jaspers, Habermas, Max Weber, Heidegger, Theodor W. Adorno ba chiar şi Karl Marx, ca să-i amintesc pe cei mai importanţi.

 

 Apropo de profunziunea culturii Papei Benedict al XVI-lea, am văzut un documentar în care Suveranul Pontif se plângea că de când este titularul Sfântului Scaun, nu are timp suficient să citească. întrucât reporterul s-a arătat surprins de această remarcă, interlocutorul i-a răspuns că nu este vorba  de cărţi de teologie, fiindcă pe acestea este obligat să le citească, (în virtutea obligaţiilor de serviciu, aş spune eu), ci de altele care

l-ar interesa mult.

 

Monografia mă determină să citesc măcar o parte dintre lucrările Cardinalului, traduse în limba romană şi prin efortul lui Andrei Marga, deoarece doresc să mă întărească în căutarea absolutului. Dacă rândurile mele vor aduce şi mai mulţi cititori pentru această carte de referinţă, cred că publicarea lor nu a fost zadarnică.

 

* Prima parte a apărut în ZIUA de CLUJ din data de 27.03.2010

 

⇒ Dacă ţi-a plăcut articolul, urmăreşte ZCJ.RO pe FACEBOOK şi pe Instagram

loading...
Comenteaza