Suntem unsprezece studenţi împărţiţi în două grupuri, după modelul dezbaterilor din facultăţile americane, unde jumătate pică aleatoriu în tabăra pro, jumătate în cea contra. La momentul împărţelii, mă aflam la capul mesei, cu profesoara în faţă, cinci colegi în stânga şi cinci în dreapta, loc ocupat datorită (sic!), nu din cauza, faptului că metroul nu a venit la timp. Înainte de a fi numiţi, profesoara mi-a zis că trebuie să-mi aleg grupul. L-am ales, instinctual, pe cel de dreapta. Dreapta, în cazul ăsta, înseamnă reforma Consiliului de Securitate al UN. Norocul meu. Cu câteva minute înainte aflasem că generalul sârb Ratko Mladic a fost arestat şi că urmează să fie judecat la Haga pentru genocid. Vestea m-a bucurat. Pe de o parte, un criminal dintre puţinii care sunt prinşi, dar cărora nu li se oferă azil politic este adus în faţa unui tribunal şi judecat pentru lipsa oricărui dram de umanitate. Pe de altă parte, mi-am amintit cu durere cum sărbătoreau soldaţii olandezi înainte de plecarea acasă din Srebrenica, dansând pe muzică sârbească, având sufletele uşurate că au supravieţuit şi cu speranţa că vor putea uita momentele războiului.
Nu ştiau atunci că mii de musulmani fuseseră adunaţi, triaţi, executaţi şi lăsaţi neîngropaţi de "prietenii" lor de pahar sârbi, în frunte cu Mladic. Generalul sârb i-a dat omologului său UN, Bernard Janvier, un cadou pentru soţia sa. Împăturită într-o ţiplă de împachetat lalele în piaţă, cu o fundă cârlionţată, era, probabil, o sticlă de ţuică sârbească. Rachiu care a pecetluit discuţia dintre cei doi cu câteva săptămâni înainte de plecarea acasă a detaşamentului său. Generalul Mladic promitea atunci ferm că îi va "trimite pe musulmani în siguranţă la ei acasă". Nu avea să se ţină de cuvânt... Cursul este predat de prof. Elisabeth Lisdentainer, mâna dreaptă sau "piciorul stâng" - cum îi place să glumească - a(l) fostului Secretar General al Naţiunilor Unite, Kofi Annan, recunoscut, dacă nu pentru altele, atunci pentru faptul că a declarat războiul lui Bush în Irak "illegal". Declaraţia a costat organizaţia câteva sute de milioane de dolari din cotizaţia Statelor Unite, pe secretarul general, numeroase critici americane. Iar pe profesoara mea, locul de muncă. Obama a schimbat însă placa şi, în 2009, a dat Cezarului ce este al Cezarului. Însă dna Lisdentainer şi-a câştigat independenţa de a vorbi liber despre UN şi de a participa astfel la formarea următoarei generaţii de critici ai organizaţiei.
Încă de la începutul cursului, înainte de a ni se prezenta pe îndelete, ne-a atenţionat: "nu vreau să vă fac să iubiţi sau să contestaţi UN. Vreau doar să ştiţi ce înseamnă." Deşi dna Lisdentainer critică organizaţia din care şi-a dat demisia în 2005, eu o suspectez că, de fapt, o iubeşte. Dar nu un UN cum îl ştim noi, ci o formă ideală a lui, deasupra politicii, şi care ia în considerare mai ales elementul uman. Ca în cazul Srebrenica, când dintre toţi soldaţii UN aflaţi acolo pentru menţinerea păcii, 30 erau ostatici, iar comandantul lor avea, după cum a declarat, două ordine contradictorii: unul, să preîntâmpine un eventual conflict care să aibă ca rezultat victime de orice parte; al doilea, să nu aducă coşciuge de-ale propriilor militari acasă. Cazul exemplifică perfect cum politica de la centru, nesincronizată cu situaţia neprevăzută a elementului uman, (militarii din teren), a făcut ca UN să eşueze în a elimina genocidul din Bosnia-Herţegovina.
Mai putem adăuga la acest tablou Rwanda, Darfur sau Sudan. Sute de mii de victime ucise şi îngropate sau care se chinuie şi acum să supravieţuiască unor sisteme corupte, fără apă, mâncare, medicamente, cu anomalii de genul grupurilor de civili înarmate, de multe ori constituite din copii de 10-15 ani care au înlocuit pistoalele de jucărie cu puşti cu gloanţe adevărate. Ziarele numesc generic UN ca fiind vinovatul pentru această pasivitate, lipsă de intuiţie sau ignoranţă. Dar Naţiunile Unite înseamnă, totuşi, 192 de ţări care formează Adunarea Generală. Apoi, mai sunt cei 15 membri ai Consiliului de Securitate, dintre care cinci cu drept de veto, respectiv Statele Unite, China, Franţa, Anglia şi Rusia. Când vine vorba de securitate şi de menţinerea sau stabilirea păcii, Consiliul de Securitate este forul superior care decide. UN de mult nu mai este văzut ca fiind bipolar (America versus Rusia), unipolar (urmărind cu precădere interesele americane) sau multipolar. UN este nonpolar, în aşa fel încât fiecare stat îşi afirmă propriile interese politice. UN este o instituţie, paradoxal, umanitar-politică. Unii spun că organizaţia acţionează selectiv, adică favorizând interesele naţionale ale celor mai puternici.
Sunt atâtea controverse în jurul organizaţiei, că Wikipedia are o pagină special pentru "Critici la adresa UN." Profesoara Lindenmayer este aspră la judecat ideile studenţilor care vorbesc numai pentru a puncta 25% din nota finală prin participare activă la discuţii, la fel cum critică pe jurnaliştii care scriu despre organizaţie fără a menţiona specific latura UN criticată sau despre orice alt subiect, numai ca să-şi facă norma de scris pe zi. Este o franţuzoaică fermă şi serioasă. Eu am numit-o Condoleezza Rice a universităţii Columbia. Glumele ei sunt puţine şi "deştepte". Înţepăturile intelectuale sunt aspre. Întreabă mult şi des, dar pe bună dreptate, dacă putem ţine pasul cu argumentele ei. Îmi închipui că citeşte pe feţele noastre lipsa de informaţie despre o organizaţie necunoscută pentru oricine nu a deţinut vreodată o poziţie în UN la nivelul la care a avut-o ea. Cu toate astea, ne provoacă. Dar nu putem vorbi decât dacă suntem siguri că avem zece argumente pro pentru potenţialele ei argumente contra. Faptul că ea câştigă toate disputele nu o face fericită.
Şi-ar dori, asemeni oricărui mare profesor, ca unii dintre noi să fim cândva cei care dau declaraţii din poziţii de autoritate în ziarele de pretutindeni. Şi-ar dori să învăţăm că a găsi vinovaţi e mai simplu decât a spune cum s-a putut ajunge acolo şi cum să prevenim o astfel de situaţie pe viitor. De aceea, la clasa predată de Domnia Sa nu privim UN din afară, ci căutăm o analiză din interiorul ei. Şi descoperim că, deşi organizaţia eşuează constant, dacă am închide-o azi, mâine ar trebui să creăm alta de acelaşi fel. Ca fiecare student care vrea să-şi satisfacă mentorul, sper ca propunerile mele de a reforma Consiliul de Securitate al UN să fie măcar coerente şi bine susţinute, dacă nu impresionante. După ce am stat un weekend lung cu capul în hârţoage, ştiu că nu sunt cel mai mare fan al UN. Are multe slăbiciuni, ca orice organizaţie globală guvernamentală, dacă îmi permiteţi să-i asociez şi al doilea termen, şi, desigur, trebuie reformată. La ce-o să folosesc un eventual certificat UN? Încă nu i-am descoperit o întrebuinţare. Trăim într-o lume în care UN se pare că nu-şi găseşte locul.
Deoarece conflictele nu mai sunt doar între două state - unde este relativ uşor să pui degetul pe cine e rău şi cine e bun - ci transnaţionale, interstatale sau interetnice, conflicte în care duşmanii păcii nu mai îmbracă haina militară, ci sunt civili, femei sau bărbaţi şi copii, cuprinşi de ură, desculţi, flămânzi şi uşor de îndoctrinat, iar inamicii sunt foamea, lipsa resurselor naturale sau, din contră, existenţa din abundenţă a unor astfel de resurse. O lume în care avem lupta pentru putere, lipsa instituţiilor care stau la baza unui stat de drept, calitatea îndoielnică a educaţiei, inexistenţa unui sistem medical. UN a făcut, desigur, lucruri bune, însă şi cea mai mică greşeală a organizaţiei aduce cu sine mult sânge vărsat şi pierderea a zeci de mii de vieţi omeneşti. Fiindcă, la fel ca în politică - citez din prof. Linden-mayer -"când UN deschide un ochi, îl închide imediat pe celălalt"...
Cristina CALANCEA
Cristina Calancea a studiat Jurnalistica la UBB Cluj şi a lucrat ca ziarist TV. În prezent, studiază Ştiinţele Politice la Universitatea Columbia, New York, USA.
