Vanitatea la români

Vanitatea la români
Deseori, rămân şocat cât de acută este vanitatea la români. Aceasta se manifestă ca o adevărată maladie cronică atunci când pune stăpânire pe un om şi nu prea mai are şanse de vindecare.

Mai ales când se manifestă în spaţiul public, zonă în care vanitatea devine manifestă şi destul de variată ca domenii “infectând” planurile sociale sau culturale, mai puţin pe cele economice, unde trebuie să pui şi umărul ca să te... evidenţiezi.

 

De regulă, egoismul este translatat sub forma unor fundaţii, cu profil care, deseori, nu se regăseşte aproape deloc în realitate. Autorii le-au format doar ca să aibă spaţii de vorbire, să ţină, cu diferite ocazii sau aniversări istorice etc., discursuri, mai mult ca să se audă pe ei decât să aducă ceva nou. Iar dacă aniversările nu sunt “rotunde”, nu face nimic, merg şi aşa “ciuntite”. Pentru că, nu-i aşa?!, suntem... români şi patrioţi. Iar dacă cel pe care-l sărbătorim şi omagiem este, să zicem, un fost mercenar, ce contează?! Scoatem  drapelul tricolor şi-i dăm înainte, că românul simplu este ignorant, dar sensibil la patriotism şi, cu toate că nu prea ştie despre ce este vorba, crede în oamenii “mari”. Mai ales dacă ne afişăm şi cu ceva  titluri academice, rupem gura târgului!

 

Aşa se face că au apărut în Cluj tot felul de “centre de cultură”, tot sub paravanul unor fundaţii, care ne cheamă mereu la manifestări, de o mai mare sau mai mică amploare, încercând să ne convingă că este vorba despre un “mecenat” dezinteresat. Dar dacă te uiţi bine cine este “în fundal” şi afli de unde a avut “primul milion”, cum se spune azi, o să observi că “mecenatul” este perdeaua de protecţie pentru ochii lumii.

 

Priveam recent piaţa cărţii. Şi în acest domeniu vanităţile sunt extrem de mari. Toată lumea scrie. Se pare că a devenit actual îndemnul lui T. Maiorescu: “Scrieţi băieţi, numa’ scrieţi”. Nu ar fi rău, dacă ar fi şi har. Dar arta lipseşte aproape cu desăvârşire. Mulţi dintre veleitari pot fi numiţi, în cel mai bun caz, şi cu indulgenţă, publicişti, dar nu scriitori. De aceea nici nu se regăsesc în rândurile scriitorilor din breasla consacrată, unde sita este mult mai deasă. Cel puţin la Cluj, exigenţa este pe măsura necesităţii unei literaturi de vârf, ceea ce merită aprecierea unanimă a celor în măsură să o facă.

 

Această maladie a scrisului se explică şi prin lipsa, aproape totală, a criticii de întâmpinare. O critică la obiect care să-l trezească  la realitate pe autorul ce bate la poarta consacrării. O critică publică poate fi benefică pentru sănătatea literaturii române. O aşteptăm...

 

Apoi vanitatea îi pune pe unii să se bată pentru medalii. Le primesc, mândrii, cu burta scoasă înainte , ca semn al opulenţei în care trăiesc. Le primesc după ce, în prealabil, au cotizat  la confecţionarea lor. Este, de fapt, un fel de barter: îţi dau dacă dai ! Astfel de manifestări, în condiţiile de azi, de sărăcie aproape  generalizată, îţi produc scârbă. Ceea ce mi se pare şi mai grav este şi faptul că inclusiv unele culte stimulează vanitatea prin tot felul de simboluri pe care le prind la reverul unor credincioşi. Nu se încalcă astfel normele teologice şi învăţăturile creştine despre modestie?!

 

Sigur, pe această temă am putea “toarce” multe vorbe acoperite cu exemple care mai de care mai spectaculoase. între ele, şi aspecte de o vanitate împinsă la paroxism, precum gestul unui veleitar care şi-a dat singur o diplomă într-un cadru public. Un gest devenit antologic şi o mărturie a mitocăniei unor români care au o astfel de părere bună despre... ei.

 

Desigur, ar fi multe de “tors” pe acest subiect sensibil, dar spaţiul “ingrat” mă opreşte. Totuşi, dacă m-aţi întreba: de ce ataci o astfel de temă?!, aş răspunde franc: pentru că şi eu sunt... un vanitos. Doar suntem români, ce Dumnezeu!

 

Comenteaza