DISTRIBUIE
Ne mai despart doar câteva zile de aniversarea celei mai recente epifanii a libertăţii româneşti: Revoluţia din 1989. Eroismul şi spiritul de sacrificiu care au înnobilat-o la nivelul revoltei cetăţeneşti din câteva comunităţi urbane, printre care şi Clujul, trebuie comemorate în duhul pietăţii şi al recunoştinţei.
Ele sunt atributele sacramentale ale acelor stări de graţie care erup din când în când în istoria paradoxală a neamului nostru. Revelaţii ale destinului naţional, ele sunt rare şi preţioase, dar nu anomalii, ci expresii ale miezului tare, de diamant, al firii noastre mult prea răbdătoare. Sângele vărsat şi dulceaţa de miere a glonţului patriei au fost întotdeauna, ca şi în decembrie ’89, antidotul la otrava unei condiţii istorice sordide şi absurde. Între şi peste ele, zgura sufocantă a unui spirit tranzacţionist calat doar pe interesele de clică, egoismul şi lipsa de viziune a elitelor, megalomania sadică a unor lideri fals-providenţiali, masochismul neo-mioritic al maselor.
Din simple tactici conjuncturale, servilismul şi reversul său - insolenţa - au parvenit în arsenalul metodelor privilegiate ale legitimei supravieţuiri. Pe fondul lipsei de solidaritate a celor mulţi, dar blânzi, duplicitatea şi ipocrizia potentaţilor zilei, bine codificate în ADN-ul lor mârşav, nu hrănesc decât delirul propriei imposturi. Deturnarea binelui şi a banului public, dar şi fervoarea trădării sunt competenţele maxime ale unei clase politice orbite de vanitate găunoasă. Construcţia lor politică şi instituţională e stearpă ca şi ogorul patriei, ca şi mănăstirea lui Manole, care se prăbuşeşte în fiecare dimineaţă fără suflul vital al dragostei de semeni, al loialităţii pentru interesul colectiv.
Dacă blagoslovirea şi cuminţenia acestui meleag şi ale majorităţii celor ce-i dau viaţă sunt fermenţii fiinţării eterne a acestei naţii, a norocului ei istoric relativ, cei ce o conduc par să se strofoace s-o navigheze în apele tulburi şi cenuşii ale mediocrităţii şi stagnării. Că o fac din ignoranţă sau din rea-credinţă, din prostie sau din servitute e o altă poveste. Epica şi etica guvernării s-au răstălmăcit la noi din vremea fanarioţilor până la regimurile postdecembriste, aşa cum magistral demonstra istoricul Vlad Georgescu disecând etimologia verbului “kibernao”, care în greaca veche însemna arta cârmuirii corăbiilor, devenit prin extensie arta leadershipului noroadelor, cibernetica, studiul coordonării şi controlului în diverse sisteme şi chivernisire în argoul autohton adică, pricopsire, căpătuială.
Pentru că românii curajoşi au ieşit în stradă acum 21 de ani, sfidând dictatura, justiţia îşi va face încet, dar sigur treaba şi va plivi mai devreme sau mai târziu protipendada. Pentru că datorită acelui imbold generos şi eroic suntem acum în Europa şi odată cu primenirea generaţiilor putem spera la o demnitate pe măsura potenţialului nostru colectiv. Teoriile conspiraţioniste ale manipulării bieţilor românaşi de către tot felul de servicii secrete în spiritul Înţelegerii de la Malta se vând bine pe piaţă, dar consumă inutil energia discursului public. Mai importantă cred că este, prin învăţămintele ei, aplecarea reflexivă asupra tragismului schimbării de regim din decembrie 1989. Este esenţială şi o autoanaliză a societăţii civile, a modului în care şi-a abandonat responsabilitatea între euforia eliberării şi seducţia intrigilor camarilelor de putere. A striga doar trădare şi a acuza confiscarea spiritului democratic anticomunist al revoltei din decembrie de către un comando de aparatcici veroşi şi versaţi nu scuză lipsa de viziune şi de coeziune a disidenţei, absenţa unei culturi a rezistenţei.
De asemenea, execuţia extrajudiciară în ziua de Crăciun a cuplului prezidenţial nu ne purifică ritualic de vinovăţiile şi tarele care ne-au marcat existenţa de supuşi ai tiraniei. Împuşcându-i, am crezut că am scăpat de blestem când el s-a cronicizat. Pe fondul nostru de amoralism endemic şi al atitudinii de noncombat civic bineînţeles că progeniturile sistemului şi nomenclatura de rangul doi au proliferat până la metastaza statului pe care o trăim astăzi atât la stânga, cât şi la dreapta spectrului politic pentru că, nu-i aşa, rinocerii sunt ambidextri.
Amânarea perpetuă a acestui examen critic ne face în continuare vulnerabili la o abil orchestrată dictatură a percepţiei, de aceea suntem uşor de intoxicat cu sloganuri de o limbă moartă, de lemn, emanată de lideri atât din opoziţie, cât şi de la putere, mai abordabili de psihanaliză decât de ştiinţa politică. Într-un registru mai benign, anecdotic, am asistat din nou în aceste zile la repetarea aproape comică a ritualului ţapului ispăşitor în cheia grobianismului şi farfuridismului politic. Al doilea om în stat, câştigător al voturilor exprimate în România la ultimele alegeri prezidenţiale, fost lider al celui mai important partid din opoziţie, este stigmatizat acum chiar de cei care în urmă cu un an îi pupau tălpile, sub bagheta noului şef descris de Andrei Pleşu ca “un om tânăr, dar cu o mentalitate senilă”. Totuşi, tot aici, în capitala Ardealului, un alt tânăr politician desfide omerta locală şi denunţă caracterul leninist al partidului de la putere, condus chiar de naşul său. Semne bune anul are!
Mihai Hurezeanu
Din simple tactici conjuncturale, servilismul şi reversul său - insolenţa - au parvenit în arsenalul metodelor privilegiate ale legitimei supravieţuiri. Pe fondul lipsei de solidaritate a celor mulţi, dar blânzi, duplicitatea şi ipocrizia potentaţilor zilei, bine codificate în ADN-ul lor mârşav, nu hrănesc decât delirul propriei imposturi. Deturnarea binelui şi a banului public, dar şi fervoarea trădării sunt competenţele maxime ale unei clase politice orbite de vanitate găunoasă. Construcţia lor politică şi instituţională e stearpă ca şi ogorul patriei, ca şi mănăstirea lui Manole, care se prăbuşeşte în fiecare dimineaţă fără suflul vital al dragostei de semeni, al loialităţii pentru interesul colectiv.
Dacă blagoslovirea şi cuminţenia acestui meleag şi ale majorităţii celor ce-i dau viaţă sunt fermenţii fiinţării eterne a acestei naţii, a norocului ei istoric relativ, cei ce o conduc par să se strofoace s-o navigheze în apele tulburi şi cenuşii ale mediocrităţii şi stagnării. Că o fac din ignoranţă sau din rea-credinţă, din prostie sau din servitute e o altă poveste. Epica şi etica guvernării s-au răstălmăcit la noi din vremea fanarioţilor până la regimurile postdecembriste, aşa cum magistral demonstra istoricul Vlad Georgescu disecând etimologia verbului “kibernao”, care în greaca veche însemna arta cârmuirii corăbiilor, devenit prin extensie arta leadershipului noroadelor, cibernetica, studiul coordonării şi controlului în diverse sisteme şi chivernisire în argoul autohton adică, pricopsire, căpătuială.
Pentru că românii curajoşi au ieşit în stradă acum 21 de ani, sfidând dictatura, justiţia îşi va face încet, dar sigur treaba şi va plivi mai devreme sau mai târziu protipendada. Pentru că datorită acelui imbold generos şi eroic suntem acum în Europa şi odată cu primenirea generaţiilor putem spera la o demnitate pe măsura potenţialului nostru colectiv. Teoriile conspiraţioniste ale manipulării bieţilor românaşi de către tot felul de servicii secrete în spiritul Înţelegerii de la Malta se vând bine pe piaţă, dar consumă inutil energia discursului public. Mai importantă cred că este, prin învăţămintele ei, aplecarea reflexivă asupra tragismului schimbării de regim din decembrie 1989. Este esenţială şi o autoanaliză a societăţii civile, a modului în care şi-a abandonat responsabilitatea între euforia eliberării şi seducţia intrigilor camarilelor de putere. A striga doar trădare şi a acuza confiscarea spiritului democratic anticomunist al revoltei din decembrie de către un comando de aparatcici veroşi şi versaţi nu scuză lipsa de viziune şi de coeziune a disidenţei, absenţa unei culturi a rezistenţei.
De asemenea, execuţia extrajudiciară în ziua de Crăciun a cuplului prezidenţial nu ne purifică ritualic de vinovăţiile şi tarele care ne-au marcat existenţa de supuşi ai tiraniei. Împuşcându-i, am crezut că am scăpat de blestem când el s-a cronicizat. Pe fondul nostru de amoralism endemic şi al atitudinii de noncombat civic bineînţeles că progeniturile sistemului şi nomenclatura de rangul doi au proliferat până la metastaza statului pe care o trăim astăzi atât la stânga, cât şi la dreapta spectrului politic pentru că, nu-i aşa, rinocerii sunt ambidextri.
Amânarea perpetuă a acestui examen critic ne face în continuare vulnerabili la o abil orchestrată dictatură a percepţiei, de aceea suntem uşor de intoxicat cu sloganuri de o limbă moartă, de lemn, emanată de lideri atât din opoziţie, cât şi de la putere, mai abordabili de psihanaliză decât de ştiinţa politică. Într-un registru mai benign, anecdotic, am asistat din nou în aceste zile la repetarea aproape comică a ritualului ţapului ispăşitor în cheia grobianismului şi farfuridismului politic. Al doilea om în stat, câştigător al voturilor exprimate în România la ultimele alegeri prezidenţiale, fost lider al celui mai important partid din opoziţie, este stigmatizat acum chiar de cei care în urmă cu un an îi pupau tălpile, sub bagheta noului şef descris de Andrei Pleşu ca “un om tânăr, dar cu o mentalitate senilă”. Totuşi, tot aici, în capitala Ardealului, un alt tânăr politician desfide omerta locală şi denunţă caracterul leninist al partidului de la putere, condus chiar de naşul său. Semne bune anul are!
Mihai Hurezeanu
DISTRIBUIE
Comenteaza
