Vasile G. Dâncu, de la războiul contra ficatului la topul bancurilor

Directorul editurii Eikon a povestit, pentru ZIUA de CLUJ, despre anecdotele sale preferate, femeile care-i plac şi despre relaţia cu celebrul văr sociolog.

A vorbi cu Vasile G. Dâncu înseamnă, aproape întotdeauna, a râde cu poftă. De viaţă, de oameni, de situaţii, acest lucru neînsemnând a nu trata lucrurile cu seriozitate, ci a nu fi încrâncenat. În acest spirit jucăuş s-a desfăşurat şi interviul ZIUA de CLUJ cu directorul editurii clujene Eikon, care a vorbit relaxat despre bancuri, filme, femei ori băuturi. Dincolo de fiecare temă “uşoară”, însă, poţi desluşi filosofia sa de viaţă, care e departe de a fi simplistă.

Te văd des alături de fiul tău, George, care e plin de “nerv”, mai ceva ca un om mare. Povesteşte-mi despre el, despre familia ta.
Familia mea este “asamblată” din mama, Dana, Maria şi George. Maică-mea este un reper: o femeie simplă de la ţară care m-a crescut singură de mic. Oriunde mergeam să dau un examen, ea îmi spunea: “O să reuşeşti, că nu eşti tu mai prost decât toată lumea!”. Am doi copii frumoşi, lângă care nu am reuşit şi nu prea reuşesc să fiu tot timpul, dar, atunci când o fac, întâlnirile mele cu ei sunt esenţiale. Mariei îi plac dansul şi marea şi să meargă vara la Runc (la bunica). În schimb, George preferă mâncarea, tehnica, prietenii şi banii. Şi amândoi o iubesc pe mămica lor Dana, pe tati şi pe bunici (ei au spus aceste lucruri!).

Aproape de fiecare dată când ne vedem, îmi spui câte un banc, întotdeauna potrivit situaţiei. Există o “filosofie” în spatele umorului tău?
Ador bancurile. Noi, românii, ar trebui să facem un brand de ţară din spusul acestora. Irlandezii, când se întâlnesc, cântă, ruşii toastează, iar noi spunem anecdote. Din păcate, în spaţiul public, românii sunt gravi şi patetici (cu bruma de falsitate specifică), căci ne este ruşine să spunem bancuri şi să râdem cu voluptate în faţa altora, a străinilor. În schimb, ştim să facem în particular băşcălie de tot şi de toate. Colegul meu, Valentin Ajder, se pricepe mult mai bine decât mine la bancuri. Dar, pentru că eu sunt intervievat, vă spun un banc românesc şi unul “ardelenesc”. Acestea figurează în topul preferinţelor mele.
Primo:
Ion: Sunt mândru că sunt român!
Maria: De ce, Ioane?
Ion: Pentru că, şi dacă nu aş fi mândru, tot român aş fi.
Secundo:
– De unde eşti, Ioane?
– De lângă Turda.
– De unde de lângă Turda?
– Din Cluuuuuj!!!
Trăiască România dodoloaţă şi glumeaţă!

Cititul e clar că te pasionează. Dar ce filme, actori, actriţe îţi plac? Care te enervează?
Sunt obsedat de filme. Mănânc pe pâine filmele neorealiste italiene, ruseşti (toată gama) şi cele americane clasice. Şi, cireaşa de pe tort: filmele care reflectă spiritul irlandez. Căci, vorba lor, Dumnezeu a inventat whiskey-ul pentru ca irlandezii să nu poată cuceri lumea. Actorii mei preferaţi sunt: Marlon Brando (este tot ceea ce îmi imaginez eu că înseamnă un actor adevărat), Jon Voight (cunoscut, din păcate, ca tatăl actriţei) şi Mickey Rourke (“the wrestler” în viaţă şi în film).
Legat de actriţe, topul meu este:
- locul 1: Julianne Moore.
- locul 2: Julianne Moore.
- locul 3: Julianne Moore.

Revenind între Carpaţi: respect maxim pentru actorul şi omul Dorel Vişan.
În concluzie, sunt într-o dilemă: spre deosebire de şoricelul din anecdotă, eu nu ştiu ce prefer - rola de film sau cartea. Nu-mi plac filmele franţuzeşti de nici o culoare şi filmele româneşti de după ‘89 care redau obsesiv sordidul tranziţiei mioritice. Sunt înnebunit după filmele lui Mircea Daneliuc de dinainte de răscoala din 1989 şi, după aceasta, de “Balanţa”, “Filantropica” şi “A fost sau n-a fost”. Pentru că ridică la fileul publicului mingea umorului românesc de bună calitate.

Ce femei te-au fascinat sau te vrăjesc? Ce “ingredient” îi trebuie unei femei ca să te captiveze?
Sunt fan Madonna pentru felul în care ştie să lupte şi să se rebranduiască permanent. Apropo, pentru “francezul Darwin”, nu animalele puternice supravieţuiesc, ci cele care se ştiu adapta perfect. Îmi place Mihaela Rădulescu şi pentru faptul că e născută în aceeaşi zi cu mine. Două leoaice etern tinere. Chapeau!

Când, de cine şi cum te-ai îndrăgostit cel mai intens în viaţa ta?
Am fost, sunt şi voi fi îndrăgostit de poezie. Citesc enorm, editez mult şi scriu puţin. Am omorât un poet (Poeziiia, dragostea meeea!) în favoarea unui editor.

Eşti un gurmand? Ce mâncăruri îţi plac şi ce băuturi trezesc poetul din tine?
Sunt fan “varză ŕ la Cluj”. Foarte des merg la Vărzărie, unde Camelia şi Lenuţa mă ajută să declar război ficatului. Cât despre băutură: Blaga spunea că berea este spirit urinat pe gard; Al. Paleologu contesta faptul că vinul este băutură, considerând că este ferment spiritual; iar ardelenii spun că o ţuică bună nu este niciodată rea. Eu, ca un băutor de elită, în caz de un ospătar vine şi mă întreabă “Ce doriţi? Avem bere, vin, coniac, votcă... ”, răspund “În această ordine.”

Cu ani în urmă am aflat că eşti văr cu Vasile S. Dâncu, sociolog, om politic, profesor universitar. Cum se raportează Vasile “Ge” Dâncu la relaţia cu verişorul celebru?
În Cluj, în studenţie, mi se spunea “Dâncu cel mic”. Acum s-a schimbat porecla (mai apropiată de nume): Vasile Ge Dâncu. Sunt oareşce rudă cu profesorul Dâncu (taţii noştri sunt veri buni), dar, în ciuda acestui lucru, ne înţelegem bine. Aşa cum am mai spus, îl respect pe Dâncu pentru mai multe lucruri. Acum voi spune doar două. Unu: de la el am învăţat că a iubi înseamnă a respecta şi invers. Doi: plecaţi amândoi dintr-un sat grăniceresc din Ţara Năsăudului, Runc, sat “ascuns după spatele lui Dumnezeu”, cum spunea un dascăl de acolo, Vasile Se(bastian) Dâncu a fost tot timpul pentru mine un model de reuşită, adică imboldul de a spune permanent “Se poate!”. Şi de aici până la a cuceri un copil de ţăran lumea nu este decât un pas. De asemenea, plecăciuni în faţa tatălui Domniei Sale, autodidact, om de cultură şi mare poet român contemporan. Un runcan adevărat reuşeşte şi dacă rămâne în sat, şi dacă pleacă în alte părţi să se caute.

Cum se face că nu ai plecat la Bucureşti, unde se spune că poţi câştiga mai bine, evolua profesional mai “serios”?
Chiar dacă sunt, ca orice ardelean, o grenadă cu explozie întârziată, aş fi putut să fac treabă şi la Bucureşti, dar îmi place Ardealul, format (este punctul meu de vedere sentimental) din satul meu Runc, oraşul Bistriţa şi capitala Cluj. Din munca mea, din editura pe care o construiesc împreună cu autorii publicaţi (Preţuirea şi mulţumirile mele!) şi cu colegii mei (Adriana, Kristinutza, Kimu, Marius şi Vali) vreau să fac un nume al Clujului, al Transilvaniei, reprezentativ pentru România. Aşa cum este în fotbalul românesc, aşa va fi şi în spiritualitate, cultură şi mass-media: iau avans echipele din afara Bucureştiului. Prin urmare: “Păzea, vine Provincia!”.

Cum arată o zi de weekend din viaţa lui Vasile G. Dâncu?
Weekendul meu (ca al lumii toate) se compune din două zile. Sâmbătă, după ce dorm până la 10:00, hălăduiesc prin oraş şi mă întâlnesc cu prietenii. Sâmbăta, după Vasile Ge Dâncu, este: ziare, cărţi, cafele (la Outwear) şi beri (la Arizona). Dar nu mă invidiaţi, pentru că, după acest interviu, cred că o voi transforma în zi de lucru. Duminica mea este ziua copiilor mei, Maria şi George. Plimbări, spectacole, concerte, parcuri, filme, patinoare, cofetării. Iar seara caut un film bun, dar nu prea târziu, căci luni la 08:00 trebuie să fiu la lucru. După cum v-aţi dat seama, am o religie a muncii şi cred la modul cel mai serios că “munca este rugăciunea mâinilor” (în creştinism) şi “oboseala este slăbirea voinţei” (la samurai).