Prefectul Florin Stamatian: “Prefer o fasole cu cârnaţi sau o mămăligă cu brânză”

Nu se consideră un gurmand, ci, mai degrabă, un tradiţionalist. Îi plac Feteasca neagră şi muzica la pick-up.

Prefectul Florin Stamatian, în “civilie” ginecolog şi profesor universitar, tânjeşte după vremurile când avea mai mult timp pentru prieteni.

Gătiţi?
Ca toţi bărbaţii... cartofi prăjiţi, o papară sau ochiuri. Îmi place să îmi fac salatele singur. În general, îmi place salata mixtă, să fie cu multe feluri de verdeaţă; nu atâta cu roşia clasică sau ardei, cât să fie cu varză, andive, rucolă. E o salată simplă, care se apropie un pic de salata bulgărească pentru că pun brânză, măsline şi ulei. Mi le amestec singur. Îmi fac singur salata pentru că niciodată nu este bună dacă o face nevasta mea sau mama.

Şi totuşi, care e mâncarea preferată?
Nu sunt un un gurmand. Mie degeaba mi se dau Icre de Manciuria sau nu ştiu ce tip de peşte. Nu mă pot “cumpăra” prietenii cu aşa ceva. Poate că nu sună foarte bine, dar mie îmi plac mai mult o ciorbă de fasole cu ciolan, o fasole frecată cu cârnaţi şi chiar o mămăligă cu brânză. Poate că asta este o reminiscenţă din copilărie pentru că mama mea este din Bistriţa-Năsăud şi acolo îmi petreceam vacanţele de vară. Mi-au rămas în amintire coleşa tăiată cu aţă, brânza de burduf şi laptele acru. Poate e şi o amintire din copilărie.

Ce vinuri vă plac?
În general, nu beau tărie. Doar când mai ţin un pahar în mână şi ciocnim. Prefer un vin roşu. Îmi place Feteasca neagră, dar nu pentru că e la modă.

De ce spuneţi că e la modă?
Până în 1990 nu ştia nimeni de ea, şi acum toată lumea bea Fetească neagră. Dar am băut cu mare plăcere un vin pe care astăzi îl găsesc greu pe piaţă. Este vinul de Sâmbureşti, un vin din Gorj, cu o culoare vânătă. E un vin mediu, nu unul foarte greu. La un moment dat îşi schimbase numele în Castelul Bolovanul, iar astăzi nu se mai găseşte. Se pare că, de fapt, era un vin de Drăgăşani, că cineva a cumpărat podgoria şi reînnoieşte butaşii. Acest vin de Sâmbureşti era un demisec, nu era un sec, dar extraordinar. A fost un ginecolog la Drăgăşani pe care l-am cunoscut când eram eu intern. Îşi făcea teza de doctorat, l-am ajutat şi am rămas într-o relaţie. În fiecare an aveam o convorbire telefonică prin care comandam vin, iar el, având drum la Cluj, ne aducea lăzi de vin. Însă aveam o problemă: veneau prieteni şi îmi topeau vinul de Sâmbureşti într-o după masă. Ei ştiau când soseşte vinul pentru că eram prieteni de zeci de ani. Le-am dat o dată din ăla şi s-au prins că există.

Ce faceţi în timpul liber?
Acesta este destul de limitat, însă am rămas cu un obicei pe care, din păcate, îl folosesc şi pe post de somnifer. Îmi place să citesc istorie, uneori şi istorie romanţată. Câteodată este greu să faci diferenţa între ficţiune şi istoria propriu-zisă, dar sunt cărţi care mă transpun într-o atmosferă pe care cred că mulţi ar trebui să o regrete astăzi, când viaţa curgea mai liniştit şi în care omul avea mai mult timp pentru el însuşi. Astăzi avem foarte puţin timp şi nu cred în activitatea în faţa calculatorului: ea merge mai repede, informaţia este extraordinară, dar pierzi din ceea ce înseamnă să ţii o carte în mână. Chiar şi muzica pe calculator nu e la fel. Uneori mai ascult Pink Floyd sau Michael Jackson pe vechiul pick-up, folosind discurile pe care le-a cumpărat fiul meu când era foarte mic. E altceva. Nu e ca pe CD.

Ce citiţi?
Acum recitesc “Regii blestemaţi” şi, cu toate că uneori îmi aduc aminte acţiunea, o citesc cu plăcere. Citesc şi literatura asta care m-a contrariat un pic, legată de miturile religioase şi “Codul lui da Vinci”, dar sunt şi cărţi colaterale pe care le poţi lega între ele. Câteodată rămân stupefiat când văd până unde poate să meargă imaginaţia aproape negativă a celor care le scriu şi cât este de multă partea comercială. Întotdeauna mi-a plăcut ca atunci când discut despre ceva, să fiu în cunoştinţă de cauză, să combat o astfel de literatură. Sunt subiecte care apar în cotidianul de astăzi şi, în principiu, dacă luăm conceptul, nu poate să fie unul valoros din punct de vedere ştiinţific, religios, dar nu poţi să spui simplu: eu nu cred. Povestea aceea că Maria Magdalena ar fi plecat cu un vapor, ar fi ajuns în Franţa, Madona neagră este foarte frumoasă ca legendă, dar de aici şi până la a avea copii şi copiii copiilor lor mai este mult, deşi undeva am citit că s-a căutat ADN-ul anumitor populaţii pentru a se vedea dacă se potriveşte cu ADN-ul unora din Orientul Apropiat, care, teoretic, ar fi în apropierea familiei Mântuitorului.

La concerte mai mergeţi? Ce muzică ascultaţi?
Ăsta este un punct unde sunt foarte deficitar şi devin foarte pretenţios, pentru că în anii studenţiei mergeam la concertele de la matineu ale filarmonicii şi au rămas concertele şcoală ale lui Bernstein, pe care le transmitea televiziunea română şi din care nu pierdeam niciun episod. Am rămas adeptul muzicii cu melodie şi chiar în muzica simfonică există compoziţii care au multă scârţâială şi care poate că au valoare artistică, pe care eu nu o pot aprofunda, însă Mozart rămâne Mozart, Beethoven rămâne Beethoven, chiar şi “Oedip” al lui Enescu pentru mine rămâne o operă foarte grea, pe care o digerez mai greu. Sigur, Strauss rămâne muzică pentru relaxare şi binedispunere.

Aveţi colecţii?
În primul rând, sunt un tip foarte tradiţionalist şi am încercat să păstrez tot ce a rămas de la bunicul. El a fost învăţător şi a avut o bibliotecă foarte importantă pentru vremea lui, investind foarte mult în ea. Sunt foarte mândru să spun că am în bibliotecă ediţii princeps ale lui Eminescu, Vasile Alecsandri, Coşbuc, că am “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” în ediţie princeps, că am dicţionarul lui Maxim şi Laurian. Am încercat să completez pentru copiii şi pentru nepoţii mei această bibliotecă în care să fie ediţii princeps Sorescu, Păunescu, Marin Preda. “Cel mai iubit dintre pământeni” a fost o lectură care chiar m-a marcat, nu neapărat prin prisma epocii în care a fost scrisă. Aceast volum rămâne, pentru mine, o carte de căpătâi, o carte de referinţă. Mă uit la tineretul de astăzi care respinge astfel de cărţi şi mă gândesc că poate nu sunt întipărite destul în mintea lor la şcoală.

Ieşiţi cu prietenii?
Asta e cea mai neagră gaură de tristeţe. În general, cu prietenii foarte apropiaţi nu ratăm niciun eveniment familial pe care să îl onorăm. Câteodată se întâmplă aşa: primesc de la cei mai apropiaţi prieteni câte un telefon: “Ce faci?” “Sunt la cabinet, la prefectură”. “La cât ajungi acasă?” “Pe la nouă.” La nouă şi jumătate intră pe uşa mea. Sunt surprize foarte plăcute aceste telefoane. Recunosc că eu dau mai rar astfel de telefoane, însă, în general, întâlnirile cu prietenii sunt mai rare. Soţiile ţin mai des legătura.